Să mă lași să plec.
Tu vezi, eu mă delas de lume,
Pe pietre-ntins visând la marea-n spume.
Se enervează; după furtună toate-i trec.
Se înalță pasărea în alb,
E un porumbel sau poate un cocorstarc,
Sunt nesigur, dar știu că iti trimit un gând,
Sunt gânduri negre, dar mascate-n alb.
Mii de pene dau năvală,
Când dormi , tu să le ai sub cap;
Trezește-te și vină până afară,
Sunt singur, dar două morminte sap.
În sfârșit sunt martor la a ta frică,
Acum te sperii de necunoscut,
Gândind la ipostază noastră idilică,
Ești oarbă, tu încă nu m-ai cunoscut.
Ne este eternitatea aproape,
Și poa' să pună rămășag,
Atâți, când mă atingi pe spate,
Căldura trunchiului de fag.
