Fior clandestin

 Epileptic.
 Simt cum tremur.
 Nu știu dacă e vântul de vină,
 Sau frica,stare supremă pe cale să devină,
 Presor lacrimi pe rană și apăs tare,
 Îndur.

 Și mie îmi e dor,
 De accentul ei de emfază,
 De același clișeu, "De mă vei chema..."
 Mereu aceeași frază.
 Fericirea-ți pleacă când nu ești pe fază.

 Am înghițit în sec,
 Dar și izvoare de lacrimi;
 Credeam că voi înflori,
 După ce-ți voi fi sorbit lacrimile,
 Dar am dat greș;
 Tot ce-am reustit să fac
 A fost să mă innec,
 Deziluzii.

 Odată cu rațiunea,
 A dispărut și inocența
 Regăsită în acea clasică ținere de mână,
 Ne-a dispărut pasiunea,
 Și cu ea, fericirea cea dintâi și cea de pe urmă.

 Ce dinamică ciudată, proces blestemat de tranziție,
 De la starea primară, trăiesc în meritocrație,
 Cum să nu fiu cinic, când îmi dai temei?
 Cum să mă despart de acest obicei?