Baiatul a zambit cand a citit scrisoarea

 Așa a fost el, nenorocit;
 De când îl știu cât bobu-n spic.
 Firav ca fulgul, atât de mic,
 Fără de liniște, emoțional neodihnit.

 De atenție fiind lipsit,
 Nu înțelegea cruzimea karmei;
 El când sclipea era înăbușit,
 Atât știa, doar cum este să fii mic.

 Să-i menționez posibila-i bunăstare,
 Desigur, este de prisos.
 Fără de aripi, un înger nu se inalta tare,
 Unui ciung, pensula, nu-i este cu folos.

 Un semn dorea; simțea că nu mai vine,
 El tot visa cuvinte înșiruite;
 Se consuma în oglindă, întrebând de ce nu vine,
 Pe rând visele își luau locul în morminte.

 De neatins îi părea idealul,
 Gri e a reușite-i proiecție,
 Simțea banalul cum prindea viață în cadru
 Era mic, avea nevoie de protecție.

 Nu a renunțat nici pana€™ la ultima încercare.
 Unui urât îi spunea mândru - domn;
 Băiatul a zâmbit când citit scrisoarea;
 A fost moartea lui ca om.