Scrisoare catre nefiinta

Iti scriu acum, dupa ceva vreme,

Cu brava determinare,

Caci te`am vazut, facandu`ti loc printre lalele,

Un boboc virgin, de`un galben etern,

Si erai asa, cum te stiam odata,

Cu parul valvoi, cu rosu`n obrajori

Cu pasul mic, impartind in doua pamantul,

Tu n`ai vazut, dar te`am privit in ochisori,

Si ai trecut, lasand prapastie in spate,

Simteam efectul, pamantul cum se cutremura,

Tu n`ai simtit, dar vantul parca murmura,

Se chinuia sa`mi faca`n ciuda,

Si se credea superior,

Dar ce nu stia al nostru monsieur

Caci unde el acum te mangaie fara voie,

Candva, demult, tu cerseai o sarutare.

Si te`ai prefacut ca te asezi,
Ierbii i`ai dat speranta,

Te`ai razgandit,

Te`ai hotarat sa pleci,

Eu asteptam, pe langa mine sa treci.

Si`n acea clipa pe moment,
Eu mi`am dorit ca sa te chem,

Dar ca un negru blestem,

Ai disparut in ceata, permanent.

Atunci, norii`au inceput sa planga,

Curgeau lacrimi rosii de foc,

Caci doar ei imi simteau pasiunea,

Doar ei stiau cat mi`e de dor.

Mi`as fi dorit cu tine sa petrec,

Vreo doua – trei eternitati,

Si`astfel sa reinventez,

Comuniunea omului cu natura,

Eu si cu tine, simtindu`ti la umbra unui vasc gura,

Tu si cu mine, povestea nescrisa ce va urma.