Portret de mamă

 În lumea în care nu există niciodată prea multă durere, 

 Mă aștepți în toc de ușă, 

 Mă aștepți tăcută, fără vreo părere. 

 În mână așchie de țepușă 

 Din lemn de copac despărțit de a sa poveste, 

 La mijloc cingătoare, 

 Iar la un capăt, coroană de spini și trestie 

 Trecută prin apă curgătoare 

 Și valuri de durerea facerii 

 Și chin , și suferință scrijelite-n iris, 

 Iar eu în pragul temerii, 

 Prin tunel, spre ariniș 

 Spre întinderi vaste, spre desartaciune, 

 Demon de oaste, câtă amărăciune, 

 Dar tu nu renunți, 

 Mă îndrăgostesc de-a ta zvâcnire, 

 Ai reușit să nu te incrunti 

 Chiar de-am pășit greșit în a mea menire. 

E frig

 E frig , cu fular și cu mănuși
 Urmărind cristale în aer;
 Din aburi răsar pescăruși
 Ce duc în cioc dalb giuvaer.
 
 E frig, cu fular și cu mănuși
 Și ghete fără aderență,
 Suntem tot noi, tot jucăuși
 Reci până la esența.
 
 E frig, dar focul ne înconjoară,
 De fața ta, mâinile mi se lipesc;
 Le ții în așteptare la subțioară
 Să fie calde, știu că îți trebuiesc.
 
 E frig, iar tărâmul de poveste
 Sufletul e gheață sloi,
 Poftim paltonul, trage-l peste,
 Mai bine goi, mai bine noi.

In boxă, pârât

 Dansam pe muchie de cuțit,
 Ochii ardeau, în aer praf de pirit,
 Fără de frică, nostaligici, același rit,
 Zăpada dădea în aceași stare de spirit.
 
 Mâini înnegrite, atinseseră acel chip,
 Vinovate de ceva diferit,
 Probabil prea tânăr, prea nedumerit,
 În căutare de miere, de soare răsărit.
 
 Cine sunt eu dacă nu cel ce-a îndrăznit,
 Însuși Dumnezeul ce nestingherit
 A luat dezamăgiri, și le-a însușit,
 A crezut în El, și-a murit.

Ai sa intelegi gresit

 Ai să înțelegi greșit,
 de îți voi spune
 Fluturii nu mor,
 ei pășesc spre altă lume.
 Ei trec în dans,
 nu cu sobor,
 Spre locuri calde,
 premergătoare unei vieți
 nelipsite de amor.

 Ai să înțelegi greșit,
 de îți voi spune:
 Eliberează fluturii,
 să vină în lume.
 Nu-i opri să cânte în tăcere,
 doar eliberează-ți auzul,
 Pe drumul fără întoarcere,
 primul dintre ei,
 îți va fi calauzul.

Oniric savuros

 M-am visat cutreierând
 Livezi virgine de piersici,
 Puse toate deoparte
 Pentru acela dintre vrednici
 Care, fără a sta pe gând,
 Dă frunzișul la o parte
 Și apucă, parcă atârnă
 Când îl vezi cu ele-n mână,
 Și cu ochii după alta
 S-a înțepat,
 Asta-i e plata,
 Și de moale ce e fructul,
 Mâna s-a însiropat,
 Degetele au cunoscut suptul,
 Zeama uite cum se scurge
 Malacul apucă, poama plânge,
 Însetat, se ghiftuieste,
 Fără însă a-i alina,
 Dorul de livada sa.
 
 
 

De-un vampirism aparte

 Apleacă-ți bunătatea asupra-mi inimii muribunde,
 Cât o mai avea, să-i îmbunezi osânda;
 Să-mi scurgi pe față vinuri vechi, burgunde
 Ciorchinii tăi, de sânge ce abundă.

 Îi simt, sunt moi; să nu crezi că îndrăznesc
 Deși nu vrei, totuși îmi spui " Cutează ! ",
 Îmi fac curaj, mă ridic să mă servesc,
 Mă simt înconjurat, să mă îmbat - urmează.

 Acum, fiind stăpân pe ochii mei,
 Te vezi din nou ca în oglindă,
 Sângele ne clocotește, te invit să-l bei,
 Sunt eu, cu capu-n jos, atârnat de grindă.

 Nu știu de-i noapte sau e zi,
 Știu doar că nu îmi mai ajunge.
 Mai vreau să stau, e frig pe străzi,
 În mâini, dorința ciorchinelui se frânge.

Caruta lui Charon

 Te vei trezi din nou
 De data asta panicată,
 Cu temeri ieșite ca din ou,
 La mijloc crud,
 Scoate capul din găoace,
 S-o luăm la pas pe câmpul nud,
 Să ajungem pe platou.
 
 Mă vei întreba de orizont
 Oare cine ajunge acolo?
 Oare cine seacă marea
 Să alerge spre pământ?
 Îți spun ascunde sărea
 Să n-o mai văd nicicând
 Rana se umezește
 Iar ochii în lacrimi sub jurământ.
 

Furcile caudine

 Mi-e gândul la nemurire,
 Bucurie și flori de cireș;
 Mi-e gândul la a ta frenezie,
 La roadele ce am cules;
 Mi-e gândul că voi aluneca în pieire,
 Mă vei urâ, fiindcă am dat greș;
 Mi-e gândul la a ta milă,
 Pentru mine, pentru un leș;
 Mi-e gândul doar la tine,
 Iară restul sunt doar gânduri,
 Mă gândesc că apa vine,
 Și iubirea printre rânduri.

Octavă de dor

 Când vei vrea să te întâlnesc?
 Simt că timpul nu ne mai ajunge;
 Când va fi să vină clipa,condamnat să rătăcesc
 Unde îți va fi mânia de pe drumuri să mă alunge?
 Când va fi să simt durerea
 Vina ce mă întrepătrunde
 Unde îmi va fi femeia
 Gândul meu să se scufunde?

Dintre intrebari: Cum

 Spune-mi cum iubito,
 Atât mai am să te întreb,
 Cum și sub ce formă
 Vântul să ți-l cern;
 Când vorbesc fără noimă,
 Cum de mă înțelegi,
 Și de vine potopul
 Cum faci, cum mă legi
 De răzbesc prin toate,
 Încalc ale naturii legi;
 Și deși sunt ros în coate,
 Mereu împreună,
 Cum de ești așa frumoasă,
 Nu este clișeu, dar sună
 Ca și cum ai fi plânsă de brumă.

Dintre intrebari: De ce

 Un om,

 Doi oameni,

 Deja e prea mult.

 Deja sunt prea mulți oameni pe acest pământ,

 În afară de noi,

 Noi cei ce obișnuiam să respirăm aerul în doi,

 Noi cei ce privim mereu înainte, deloc înapoi,

 Eu cel ce-ți gravez numele pe coapsele moi,

 Acoperite de același vesminti

 Sub ochii mei visători, dar goi

 La adăpostul jocurilor cuminți;

 Nimeni nu vede, dar tu poți să simți

 În ce fel îți sunt eu călăuză,

 Spre soare, spre luna, în iad amândoi,

 Încă mă întreb de ce asta te amuză...

 De ce mă trezesc dimineața cu noi,

 De ce umbrele necontenit ne acuză,

 Oare sunt ele mai vrednice,

 Deși au îmbătrânit,

 Sunt tot mai nevolnice,

 De ce să mă las copleșit? 

Victimologie

 Văd păsări culegându-ți de pe trup fân proaspăt cosit;
 Se simt tot felul de mirosuri de vară încinsă;
 Alerg în nebunia mea, sperând că mai ești întinsă,
 Dar nu gust plăcerea, timpul a fost irosit
 Visând la păsări mierle ce ne încântă auzul,
 La scufundările în mlaștină ce se topesc în gând,
 Pășește către mine, sunt eu călăuzul,
 Căci ești parte din mine, blestemată-ți fie coasta,
 Tu îmi ești călăul, iar eu rămân cu uzul
 Osânda de a fi folosit.
 

Povestiri din Valhalla

 Am auzit vorbindu-se de un colț,
 Asemănător cu cel de rai;
 Unde ajungi prin tragere la sorți,
 Fortuna de partea ta de o ai.
 
 Am auzit că nu e nimeni,
 Deci mă grăbesc să am întâietate,
 Eu plec duminică și ajung vineri,
 E secetă. Greu pentru gurile însetate.
 
 Acel loc, e plin de flori și curcubee,
 Cântări de nai și de vioară;
 Să ajung la el, pornesc pe alee,
 Melancolic, cum obișnuiam să fiu odinioară.
 
 Ajung într-un sfârșit, căci nu e mult de mers,
 Doar cale de un manuscris de rugăminți,
 De nu vei vrea, îl voi fi șters,
 Nimic nu poate rezista chemărilor fierbinți.

Tânăr horticol

 Mă vei aștepta să îmbătrânesc?
 Tu floare la maturitate,
 Să-mi oferi soare
 Să mă coc, nu să mă prăjesc,
 Emergent din puritate.
 
 Te întreb fiindcă mai vreau să fiu mugur puțin,
 Să rodesc sub lună nouă;
 Ascuns sub puf adolescentin,
 Încă-ți confund lacrimile cu roua.
 
 Și când va fi să dau în fruct,
 Mă voi lăsa condus de picioare,
 Spre mâini străine, să-ți fiu pe buze suc;
 Sunt mare acum,
 Iar dorința , arzătoare.

Dezlantuit

 Mă cațăr pe tine,
 Cel mai impresionant munte,
 Cu culmi golașe, necucerite;
 Tind spre înalt,
 Spre piscurile împietrite
 Cu ochi de opal și malachit.
 
 Îmbrățișez fără de frică,
 Fără frustrarea de a fi rănit,
 Un nor la cer ce mă ridică,
 Spre o rază de soare trecută prin calcit.
 
 Te iau la pas, prin văi, neîmplinit,
 N`ai început și nici final,
 Căldurile mă trec șiroaie,
 Îndată ce ajung la deal.
 
 Îngân ceva, tu te cutremuri,
 La a ta milă fac apel;
 Ajuns în vârf, te simt cum tremuri,
 M-am împlinit.De acum, la bază, prin rapel.

Variatii. Mai bine

Tot mai bine e pe gânduri,

 Decât să înfrunți cotidianul,

 Mai bine labirint printre rânduri,

 Decât orb căutând meridianul.

 

 Mai bine îndârjit de capriciu,

 Crescând cu folos în etate,

 Decât fericit din oficiu

 Visând la luciditate.

 

 Mai bine retrași în nemurire,

 Înfruntând ale vieții zapezuri,

 Decât să fim la vedere,

 Bătrâni, dar cu nazuri.

 

 Am eșuat în a fi mai bine,

 Am eșuat, dar am rămas cu tine.

Pe loc

 Drum îmi croiesc prin odaie,
 Printre fire de praf, jar și vătraie;
 Se macină dorul în mine
 În brațe să ajung a te ține.
 
 În jur o întreagă relativitate,
 Specii de flori, maimuțe aparte,
 Dinți de lapte sau canini pătați cu sânge,
 Alină lacrimile ochiului ce plânge.
 
 Mă doare, deci te văd în ceață,
 Nu judec cu mintea, înclină în balanță,
 Un galben consfiinteste în taler
 Trădarea în aur a unui stins giuvaer.
 
 Se înfățișează în rol de nebuloasă
 O stea odată faimoasă;
 Deschide rana lăsând grave semne,
 Cornul minotaurului din Micene.
 

Brumar

 Ar fi penibil să te privesc cum pleci,
 Cum te strecori printre pomii din grădină,
 Să-ți rătăcească umbra pe poteci,
 Și gândul ce mi l-ai dăruit tu mie.

 Un semn pe coastă să-ți crestezi,
 De aducere aminte;
 O să te vindec masând cu pastă de frunze veștezi,
 Și baie o să facem în cuvinte.

 Iar în vremuri de restriștii,
 Să te întreb de ce îmi zâmbești tristă,
 În tocul ușii au mai rămas doar așchii,
 Și în locul tău, o chitaristă.

 Tu, vicleană creatură,
 Devorator de fraged invizibil,
 S-a terminat, s-a scurs ultima picătură,
 Dar să te las să pleci, aș fi penibil.

Un trist rapsod

 Se simte negrul.
 Atât mai am să-ți spun.
 Sub chip de corb înaripat
 Cuvintele mi le adun,
 În astă vietate intruchipat' .

 Se simte negrul.
 Îl văd cum curge prin crevasă.
 Cu rugi în cale înaintează învolburat,
 El nu te vrea a mea mireasă,
 Mă ține încordat.

 Se simte negrul
 Greu precum o cruce.
 Mergând, privesc spre orizont,
 E încă un demon la răscruce,
 Încă un infanterist căzut pe front.

Noi. Impulsuri cerebrale

Ți-ai dorit întotdeauna,

 Să calci pe stele, să mângâi luna,

 Să ții în palme inimi, una;

 Eu să-ți spun că plec,

 Iar tu să replici " E bună gluma.";

 Și atunci să înghit în sec,

 Să mă întrebi ce e cu mine,

 " Îmi lipsești ce-i drept ", să-ți mărturisesc,

 Iar razele soarelui și fazele lunii, să ne fie vecine.

 

 Noi visăm puțin,

 Cum o facem de fiecare dată.

 Fructele simțirii le savurăm pe deplin;

 Să stăm în echilibru pe a destinului roată,

 Să încerce ploi și vânturi să ne dea jos,

 Dar să nu poată.

 Să prindă ură puternicul Neptun,

 Să-și trimită titanii,

 Cununi de flori și vergele de alun,

 Să ne veghieze anii.

Noi valsam

Fiind întrebat cui aparțin,

 Am răspuns că la origini sunt ateu;

 Dar m-a câștigat pe deplin,

 La sortile destinului,

 Reflexia în oglindă a ceea ce reprezint eu.

 

 Dar nu aș fi mare lucru,

  - Mă reconsider și spun că-s chiar mic -

 Uneori fără tine, alteori fără scrupul,

 Deseori mă pierd în nimic.

 

 Acum că am adus vorba la tine,

 Mi-aș dori să o iau înapoi,

 De șolduri te apuc, să știi că mă țin bine,

 Un întreg, adică noi doi.

 

 E din nou dimineață.

 O nouă noapte pierdută dar cu amintiri câștigate;

 Ceva plutește-n aer și e multă.

 O fi un vis, o fi o dorință , o fi neputiinta,

 Sau toate cele mai sus menționate

 

 Dar de te-aș putea strânge în brațe,

 Ți-aș fi precum un scut împotriva fricii,

 Îmbrăcăminte prinsă cu capse,

 O surpriză prevestită de indicii.

Interferente in drumul spre infern

 Un prizonier de categorie înaltă,
 De departe cel mai  stigmatizat,
 A oprit să miroase-n a noastră haltă,
 Parfum de crin alunecând pe spinare,
 Ce ajută la cauterizat.

 E rana ce nu o curăță focul,
 Poate decât cel din infern,
 Cu toate că înroșește locul,
 Sub greutatea roților de tren.

 E debaraua cu arhaic
 Și încărcătură neo,
 În inimă se cere trainic,
 Iar în gândul meu:
 "Nihil sine Deo."

Dorinta foii de hartie

 Pe cât de vechi este copacul,
 De atunci i-e chinuită soarta;
 Speriată de Necuratul,
 Copacul și-a trimis în lume nepoata.
 
 Curată, pură, neatinsă,
 Poți s-o îndrăgești, sau, eventual s-o asuprești;
 Dorința foii este să fie scrisă,
 Toate depind de omul care ești.
 
 Nenumărate căi și felurite,
 De alegi să o mâzgălești, o necinstești;
 Dar de sunt bine mânuite
 Cuvintele, vor mari omul care ești.
 
 Dorința de sacrificiu, i-o citești pe buze;
 O sfâșii , neatent tu greșești.
 Doar nimeni și cu celelalte muze,
 Povestindu-i despre ele, astfel o fericești.

Voiajor

 Să mă lași să plec.
 Tu vezi, eu mă delas de lume,
 Pe pietre-ntins visând la marea-n spume.
 Se enervează; după furtună toate-i trec.
 
 Se înalță pasărea în alb,
 E un porumbel sau poate un cocorstarc,
 Sunt nesigur, dar știu că iti trimit un gând,
 Sunt gânduri negre, dar mascate-n alb.
 
 Mii de pene dau năvală,
 Când dormi , tu să le ai sub cap;
 Trezește-te și vină până afară,
 Sunt singur, dar două morminte sap.
 
 În sfârșit sunt martor la a ta frică,
 Acum te sperii de necunoscut,
 Gândind la ipostază noastră idilică,
 Ești oarbă, tu încă nu m-ai cunoscut.
 
 Ne este eternitatea aproape,
 Și poa' să pună rămășag,
 Atâți, când mă atingi pe spate,
 Căldura trunchiului de fag.

Simplu.Nimic

 Nimic.
 Am realizat,
 Totul în mine se rezumă la nimic.
 Sunt sec,
 Aș putea să mă disec pe viu,
 Nu vei găsi ceva care să bată.
 Sunt gol,
 Căci simt un gol imens,
 O crustă conectată la vene - o paiață.
 Obișnuiam să spun că sunt integru,
 De ceva vreme sunt doar negru.
 Luând acestea ca fiind o prefață,
 Mâine vei spune:
  -Uite-l, băiatul fără viață.
 Și fără de tine sunt nimic,
 Fără de sprijin sunt om mic,
 O gâză, fără aripi pic,
 Un nimeni ce se scaldă în nimic.
 Ah, e atât de greu să fiu eu,
 Eu și cu nimicul meu.

Teatru ludic

Precum un joc de amorezi,

 Așa a început totul;

 Cu replici dulci , ce topesc orice inimă de piatră.

 Ființe milenare,

 Căci el nu era orice băiat, iar ea nu era orice fată -

 Flori ce din zăpadă încercau trupul să-și scoată.

 Și precum o floare ce nu-și alege culoarea,

 Ci i se sortește,

 Cei doi își cunoșteau povara,

 El a ei,

 Ea a lui,

 În ochi li se citește.

 Cu un trecut de înger,

 Din ceruri izgonit,

 Băiatul s-a întrupat, a cunoscut-o și apoi a murit;

 Și-a renăscut din nou ca înger,

 De data asta, pe pământ,

 Alături de-al său demon,

 Și-o venera , ziceai că-i sfânt.

 Până într-o zi, când i-a fost sortit,

 A luat-o de mână,

 Iar ea a împietrit:

 "Închide ochii și vină,

 Să mergem în tăcere,

 Să înaintam în eter,

 Îți licăre a ta lumină,

 Și a mea,

 De iubire - sper".

Angelic.Despre infatisare

Ești proprietatea mea intelectuală,

 Te caut și te găsesc în rânduri,

 În linii, curbe, puncte de suspensie,

 Ești proprietatea mea și ești goală.

 

 Fără secrete te`ai delasat,

 Și te-ai sustras din rânduri,

 Ești unică;

 Tu de mult nu mai ești normală.

 

 Detest să mă supun acestui conformism,

 De ce trebuie să te cedez când te cere luna?

 Cum de mă pierd în ochii tăi de smoală?

 Ești departe de basmele ce le citeam la școală.

 

 Și da, mi-am făcut icoană din chipul tău,

 Cum îți spuneam de fiecare dată,

 Închin rugi, să te ferească de ce-i rău,

 Să nu fii a ta, nu-ți doresc a mea soartă.

 

 Cu un sărut pe creștet te dezbrăcam de simțuri,

 Te desfășurai înaintea-mi ca un colaj,

 Aflată-n fața mea empatică și goală,

 Tu și-al sânilor-ți perfect mulaj.

Oda cauzei

 Tu, negustoare de fericire,
 Voi înceta să-ți scriu elogii în neștire,
 Iar, din nou, în mod repetat,
 Sunt prea mic, e ceea ce am constatat.
 
 Și tu te plângi, și plânge cerul,
 Că e prea rece, și te-a umplut de țurțuri gerul,
 Fiecare cuvânt privit ca un pumnal
 Pregătit să despice, la al limbii semnal.
 
 E prea târziu să îmi aduci un argument valid,
 În gaură și-n gură de șarpe;
 Totu-i venin, singuratic avid,
 Chiar și mierea te îndulcește până la perfid.
 
 Iar rostul meu e să plutesc în derivă;
 Naufragiat, asta vă spune tot.
 Cândva zburam, acum sunt plin de salivă,
 Ca scut al inimii mele de cașalot.
 
 De mic ce sunt, prea repede am adormit;
 Nu m-am trezit, și acum trăiesc un mit.
 Eu cred, și totuși sunt uimit,
 În mileniul al III-lea sclavia nu s-a abolit.
 
 N-am realizat atunci, fiind cu mintea în altă parte,
 Ceva ce acum mi se pare nociv;
 Ce era frumos, era citit din carte,
 Iar eu în luptă cu caracterul tău recesiv.

Lumea iluziilor

 Ce sunt iluziile?
 De m-am pricopsit cu ele;
 Hrană sățioasă, izvor de vitamine,
 Fiindcă a ta plecare, pare a fi de bine;
 Și orice altă sirenă,
 Nu pare a fi de mine.
 Și încă stau cu gândul la a ta trenă,
 Și încă ne ținem de mână și visăm la Senna,
 Și încă ne iubim ca într-o poveste elenă,
 Și totuși, Senna?

 Nu pot a-ți impune granițe și hotare,
 Râsul tău de înger,
 Dulcea-ți sărutare,
 Se lipesc de mine.
 Așadar și prin urmare,
 Sentimente rare.
 Și să dau crezare,
 Că asta-i realitatea,
 Sunt om după stare,
 Greșesc și ziua, dar și noaptea.

Extrovertit

 Înlemnit. Pe podea;
 Furnici de lemn peste tot pe picior,
 Mișcări de dute-vino. Riposte aievea,
 Haos. Tulburări de humus în altar;
 Vorbe din popor,
 Nerăbdări pe jar,
 Așteptări în ploaie,
 Duo de lacrimi și apă cu praf,
 Suport pentru viață,
 Foloase necuvenite
 Extrase din intimitatea unui mediu biotic în relație cu un bloc de piatră,
 Un câine latră;
 Sătul de principii și suflete ponegrite
 Trăiri însuflețite
 De limbi acrite,
 Din nou jos,
 Urme de tocuri pe piept,
 Urme de trocuri în piept,
 Refuz evident,
 Plec.

Dragoste pe ritm de bis

Și iată-mă îndrăgostit  din nou.

 De-al tău râs, de-al tău picior;

 De mersul tău ce nedumerit îmi dă ocol,

 Deci, iată-mă îndrăgostit din nou.

 Dar știu și eu, și știi și tu,

 Unui capriciu nu poți să-i spui nu;

 Boem fior, de viță împărătească,

 Ce-i doar un moft,

 Doar regii și nebunii își permit să îl trăiască.

 Și iată-mă indragostit din nou.

 Sub cerul liber, se aude un ecou;

 E vocea ta, ce îmi transmite în argou:

  -Iubitule!

 Deci, iată-mă îndrăgostit din nou.

 Privesc în orizont

 Și în zare văd doar pete.

 Crude, arămii, zdrențuite,

 Un mozaic incompatibil de scâncete felurite.

 Dar eu sunt așa cum sunt,

 În haina mea de antierou,

 E frig în cer și pe pământ,

 Deși, iată-mă îndrăgostit din nou.

Baiatul a zambit cand a citit scrisoarea

 Așa a fost el, nenorocit;
 De când îl știu cât bobu-n spic.
 Firav ca fulgul, atât de mic,
 Fără de liniște, emoțional neodihnit.

 De atenție fiind lipsit,
 Nu înțelegea cruzimea karmei;
 El când sclipea era înăbușit,
 Atât știa, doar cum este să fii mic.

 Să-i menționez posibila-i bunăstare,
 Desigur, este de prisos.
 Fără de aripi, un înger nu se inalta tare,
 Unui ciung, pensula, nu-i este cu folos.

 Un semn dorea; simțea că nu mai vine,
 El tot visa cuvinte înșiruite;
 Se consuma în oglindă, întrebând de ce nu vine,
 Pe rând visele își luau locul în morminte.

 De neatins îi părea idealul,
 Gri e a reușite-i proiecție,
 Simțea banalul cum prindea viață în cadru
 Era mic, avea nevoie de protecție.

 Nu a renunțat nici pana€™ la ultima încercare.
 Unui urât îi spunea mândru - domn;
 Băiatul a zâmbit când citit scrisoarea;
 A fost moartea lui ca om.

Strania uitare

 Negura uitării a lovit în tine ca o boală
 Ce seceră zi după zi dorințe,
 Și aruncă vorbe de ocară
 Cu speranța că dacă nu mă vezi
 Și nu văd cum îți miști buzele,
 Nu o să mă doară.
 Mireasa mea , aruncă-ți buchetul sorții,
 O zână - așteaptă să-l prindă -
 Într-o strânsă interdependență
 Cu nefericirea mea.
 Te simt că ai ceva pe suflet,
 Și simt cum vrei să izbucnești
 Și în lacrimi, și în urlet,
 Pe căi străine tu vrei ca să pășești,
 Nu fă din plecarea ta al meu nemesis
 Și lasă-mă să-mi fac altar din trupul tău,
 Să închin șoapte, cântece alese,
 Să ascundem cheia, să nu între cel rău.
 Și nu mai am un dor, mai am o sută și încă unul,
 Le las să mă consume;
 Toate dor, dar unul mă arde,
 Odată cu plecarea ta în mâini țin scrumul,
 Parfum de flori și de uitare
 În plămâni - fumul.

Privirea in cer

 Voi merge iarăși pe cărare,
 Cu fruntea sus, cu pasul apăsat,
 Privind la cer;tu să mă surprinzi ieșind în cale,
 Să-mi spui: " Ești călătorul la care am sperat".
 
 La auzul acestor mici cuvinte,
 Îți voi răspunde punându-ți în palmă luna,
 Iar ea sfioasă se va stinge,
 Lumina ei, mă mângâie când îți trec prin păr mâna.
 
 Văzând cum de mine te-apropii,
 Îmi întărești simțul motric;
 Și prind viteză evitându-ți stropii
 Lacrimilor acide; Mă arde trecutul tău haotic.
 
 Dar, de dor și nerăbdare,
 Înclin să las rațiunea deoparte;
 Ce aduce vântul, vântul împarte,
 Frunze și praf, fără de stare.
 
 Văd frunze roșii.
  - Rămășițele soarelui -
 Ce se consumă în slujba mea,
 El slujește nebunii, pasiunea și sfioșii,
 Și luminează calea spre femeia mea.

Indemn la liniste

 Acum, te voi ruga să taci;
 Să mă lași să intru-n transă.
 Că nu sunt aici, să te prefaci,
 Joacă rolul tău retrasă.
 
 Căci țipă demnitatea în mine,
 Dar țipă în tăcere;
 Tu o hrănești, iar eu trăiesc prin ține,
 Simbioză se vrea, dorință se cere.
 
 Îți mai amintești acea durere?
 Când nu ai fost pe aproape...
 O voi simți din nou la noapte,
 Din nou nu ești aproape.
 
 Îngăduie o secundă
 Sunetelor mele, să-ți ajungă în carapace;
 Eu nu vreau să plec din viața ta,
 Și pace.
 

Fior clandestin

 Epileptic.
 Simt cum tremur.
 Nu știu dacă e vântul de vină,
 Sau frica,stare supremă pe cale să devină,
 Presor lacrimi pe rană și apăs tare,
 Îndur.

 Și mie îmi e dor,
 De accentul ei de emfază,
 De același clișeu, "De mă vei chema..."
 Mereu aceeași frază.
 Fericirea-ți pleacă când nu ești pe fază.

 Am înghițit în sec,
 Dar și izvoare de lacrimi;
 Credeam că voi înflori,
 După ce-ți voi fi sorbit lacrimile,
 Dar am dat greș;
 Tot ce-am reustit să fac
 A fost să mă innec,
 Deziluzii.

 Odată cu rațiunea,
 A dispărut și inocența
 Regăsită în acea clasică ținere de mână,
 Ne-a dispărut pasiunea,
 Și cu ea, fericirea cea dintâi și cea de pe urmă.

 Ce dinamică ciudată, proces blestemat de tranziție,
 De la starea primară, trăiesc în meritocrație,
 Cum să nu fiu cinic, când îmi dai temei?
 Cum să mă despart de acest obicei?

Sub castani

 Sub castani, toate lucrurile sunt reci.
 O mare de lacrimi curăță o mare de praf,
 Pe valuri, ți se cutremură pământul sub picioare,
 Și te inneci.
 
 Odată cu clipa, ca fulgerul tu treci,
 O frunză planează unduită de dor,
 Tu adaugi emoție, balansului înduioșător,
 Chiar și ea observă că tu pleci.
 
 Și te-ai oprit, având o mână pe umăr,
 Pe care tu nu o vedeai;
 Era mâna ce te-ar fi tras înapoi,
 Din nou, din nou, chiar dacă plecai.
 
 Fără să vrea castanul plângea
 Cu frunze, cu fructe,
 Durerea lui asupra-mi  se răsfrângea,
 Castanul murea.

Larmă printre frunze

 Câte țeluri are un om,
 Ce nu le are pe toate?
 Fructele simțirii lui,
 Le-ar culege, dar nu poate.
 Ori sunt crude, ori sunt seci,
 Ori dă bruma peste suflet
 Și când colo toate-s reci.
 Sau când boala le lovește,
 Tai și pierzi juma` din rod,
 Și cealaltă jumătate o pierzi,
 Regretând că ai fost nărod.
 La asemeni circumstanțe,
 Te închizi și tragi zăvor.
 Amintirile de ieri sunt reci ca apa de izvor.
 Un curent rece continuu, amintirile ce dor.
 Al său sfânt perimetru,
 De mândrie protejat,
 Nimeni nu poate lovi întrânsul
  "Sa fii demn” i-a spus mămuca,
 Și în lume singur l-a lăsat.
 

Cand?

 Când mă pierd în lacrimi și în gând,
 Când îmi feresc privirea, și te întristez nevrând,
 Când plec la somn, și mă trezesc a două zi,
 Doar să te văd râzând,
 Spune-mi că timpul va sta în loc. Dar când?
 Când pașii plecării vor răbufni plângând,
 Când în loc de singurul, va trebui să trec în rând,
 Când va trebui să închid ochii,
 Să nu te văd plecând,
 Vei veni înapoi, nu? Dar când?

Portret plastic

 Acum două trei zile, din cuvinte
 Am conturat portretul ei;
 Din nonculori, cuvinte indiferente
 Un contrast de fețe și piei.
 
 Pe un panel de oase, a început beția;
 Și astfel în două clipite, i-am descoperit sosia.
 Dar, ca remarcă, am semnat în antet
 "Iubito, prin ochii tăi, îți fac autoportret."
 
 Ah, ce smintită arătare;
 La cât sunt de pierdut, poate doar mi se pare,
 Deși îmi cunosc adâncul, recunosc o întrupare.
 Un soare in trup de fecioară, dar frumosul nu trebuie luat ca atare.
 
 Orice capodoperă are minim două căi de interpretare,
 Cât despre detalii, chiar sunt esențiale,
 Spre marea mea mâhnire, le-am dat spre ignorare,
 Ziua în care frumosul și sublimul au devenit banale.
 

Ploaia ce visa la om

 Dintre toate cele bune,
 Stările,
 Numai una îi e pe plac,
 Coana ploaie nu aprobă,
 Decât pe cei ce simt, tac și fac.

 Mână-n mână cu destinul,
 E de-o vârstă cu etatea,
 De o vreme ploaia
 A început să simtă singurătatea.

 De la atâta supărare,
 Rece gheață s-a făcut;
 Al sau domn o ține în așteptare,
 Dar ciudat, să plângă e de neconceput.

 "Unde-i omul, ce din mine
 La tristețe își face sanctuar?
 Unde plânge el acum?
 Dar să taci, dacă nu ai habar.

 Ce se întâmplă acum,
 Mi se pare fără noimă,
 În a lacrimilor desfătare,
 Omul trist se confesa
 Făcându-și norma.”

 De la prea mult regret obosită,
 Dânsa se afundă în somn;
 O nouă zi irosită, pentru
 Ploaia ce visa la om.

Ziua in care copilul a tacut

 Un nou născut nu simte mare lucru,
 Doar ale lui nevoi de mic copil;
 Și arde-n el un foc teribil,
 Martor îți stă omul fără scrupul.

 Dimensiunea lui pare chinuitoare,
 Crunt e universul paralel;
 Căci el vorbește dinainte de a sta în picioare,
 Dar tu nu-l înțelegi, ești prea tembel.

 Și-ți spune cum ar vrea să crească,
 Sub al cuvintelor umbrar,
 El are un țel, nu trebuie să-l găsească,
 În lumea lui nu încape loc de dar.

 Prea trainic îi este avântul,
 Și mai mare estuarul,
 Pregătit să sară-n mare,
 Curaj nu-i, el pur și simplu are.

 Dar ca orice maică înlăcrimată,
 Și pe el durerea mi-l strânge;
 Ca pruncul ei nu va mai fi vreodată,
 În mâini destinul i se frânge.

 Cu sânge rece, maica sfâșiată,
 Regretă c-a născut;
 Chipul lui va fi pe frunza toată,
 Iar gândul ei, la ziua în care copilul a tăcut.

Prin ochii tai

   

 Văd lavă , de lacrimi, 

 De mii de clipe inactivă, 

 Și te`aș ruga să te oprești, 

 Dar frică-mi e, că o să te răcești. 

   

 Încerc, să știi,dar nu`mi dau seama, 

 Ce ar trebui să înțeleg, 

 Fără să pricep sunt asemeni unui leș, 

 Ce ignoră bucuria, dar alege drama. 

   

 Și de-aș primi în vizită un duh, 

 Ce-și caută nefericiții, și mă găsește în văzduh, 

 Sperând să nu fie unul dintre cei răi, 

 I-aș cere pentru o zi, să văd prin ochii tăi. 

   

 Doar astfel ar putea să-mi fie dat spre a înțelege, 

 Ce simte al tău suflet, 

 Ce râvnește al tău trup, 

 Cum e când ți-ai dori pe cineva să te legene. 

   

 Și tare-aș vrea să se împlinească, 

 Ce sacrificiu trebuie făcut? 

 Aș căuta un duh pe dealuri și prin văi, 

 Căci mi-aș dori să văd cum sunt prin ochii tăi. 

Si vreau mai mult

 Se aude un zumzet.
 Acorduri de chitară zgomotoasă mint cu privire la prezent.
 În jur e liniște,
 Nepăsare - un desfrâu latent.

 Câteva făpturi cu dorințe nu resimt frigul,
 Un strop de ploaie le calmează,
 Nu a fost nici primul, nu va fi nici ultimul,
 Dar când ești singur, numărul contează.

 Frumosul inhibă pornirile,
 Nu pot  să trădez ceea ce simt,
 Să spun că nimic - mă fac vinovat,
 Ar însemna să te mint.

 Dar norii mă apasă;
 Măcar de-ar fi singurii,
 Un zgomot insistă,
 Nebunia-și culege laurii.

 Și cred c-ai vrea să mă întorc și să plec,
 Să te întorci ar însemna să te aștept;
 Și cred că ai vrea să dai ce-ai în piept,
 La unison deplangem al inimii răsunet.

Toamna incălecată

 Încet, încet, se lasă toamna,
 De după stânci, de după munți,
 Și au văzut chiar și cei mulți,
 Nevolnici fiind, cum îi învăluie doamna.
 
 Și îi surprinde asigurat,
 Cu vorba-n vânt pe la răscruce,
 Se face frig când s-a înnoptat,
 Durere omul oare câtă poate duce?
 
 Doar un fior îi pricepe dogma,
 Ce vrea să zică nimeni nu înțelege,
 Nu suntem frați, deși trăim pe lângă Rodna,
 Nu e nimic care să ne lege.
 
 Nici sângele, nici asemănarea-n simțuri,
 Nu poate sparge al rațiunii voal.
 Suntem străini, doar un netot poate să nege,
 Doar o meduză ce se poartă-n val.
 
 Acel scut de apărare,
 Efect cumplit al abandonării,
 Nepăsare, delăsare,
 Moment critic, inima spune stop mișcării.
 
 Nu poți alunga toamna,
 Deși mulți cred, se pare,
 Toamna nu ține de vreme,
 Doamna e o stare.
 

Egoism

 Aș vrea să țin doar pentru mine,
 Bolta cerească și pe tine.
 Să strâng toate ale ei stele;
 Prin al tău miraj să trag, un șirag de mărgele.
 
 Aș vrea să pun gânduri deoparte,
 Și cele bune să ți le zidesc în noapte,
 Iar noi doi și gândurile rele,
 Să fim  două paralele.
 
 De aș putea , ți-aș strânge  o salbă de cuvinte,
 Vreo zece acre, iar restu să te alinte;
 Din astea zece, cinci să le ții minte,
 Dorința arde, dar nu minte.
 
 Și de-oi fi picat prin hăuri,
 Încercând să-nvat să stărui,
 Să pui sare peste găuri,
 Să mă lași să plâng prin hăuri.
 

În tandem vibrato

 Azi, aici, cu tin` de față,
 Pentru suflet sunt chezaș;
 Îmi fac curaj, pecetluiesc păcatul,
 Al lunii nărăvaș.

 Să-ți jur viitorul,
 Deși îmi stă în fire,
 Nu voi a spune cuvinte mari;
 Doar că îți voi fi odorul,
 Iar în mine vei găsi, doar fapte tari.

 Și știi , cuvântul e otrava,
 Și mierea credința o câștigă;
 De ești potrivnică , chemarea, dorința îmi instigă,
 De nu, ne avem pe noi doi și pleava - trecutul și cu slava.

 Acum, după ce ai tăcut și ai îndurat,
 Doresc să-ți plătesc ce simți;
 Tu - cutremur, eu - cutremurat,
 Îți mulțumește un om ieșit din minți.

Dreptul la replica

 "Cum îndrăznesc să o doresc?!”
 Să mă întrebi tu, este ușor;
 Iubesc - pentru tine un cuvânt gol,
 Dar, fără de care eu nu trăiesc.

 Și tu, te răstești la mine,
 Că fac greșit și nu e bine,
 Dar tu ești pom, iar eu aș fi un simplu gol -
 Ascultându-te pe tine.

 Sunt conștient.
 Am pe mâini sângele cuvintelor,
 Și al faptelor, și al urmărilor lor;
 Dar vreau să învăț să fiu prezent,
 În viața ei, în lumea ei,
 Să fiu constanta aceleași idei.

 Încetează !
 Am greșit, căci asta mi-e rutina;
 Și o simt !
 Atât de adâncă este vina;
 De o fi să fie ,
 De se va ierta pricina,
 Rai va fi în legea noastră,
 Soarele-și va trimite lumina.
 Acum, lasă-mă !
 Suntem singuri, și doresc să trag cortina.

Reprosul unui NONsuflet

 Un pom, către un om roditor:
 "Dar tu,ești prost, stimat` curtenitor,
 Că te îndoiești de râsul ei;
 Și o sufoci în gând; prezent fără temei,
 Râzând tu negi,
 Dar depinzi de atingerea aceleași idei.
 Și tu cutezi să o ignori,
 O umilești ducându`i flori
 Când te trezești și când coborî,
 Revină în lumea ta de nori.
 Tu, străin călăuz
 Ce îi dezmierzi auzul
 Și îi  preafericesti văzul
 Dar îi trădezi crezul,
 Cum ai putere în ochi să o privești?
 Cum îndrăznești să o dorești?”

Imi ceri

 Îmi ceri o simplă clipă,
 Vrei să fiu prezent,
 Îmi ceri să fac risipă,
 Aleg să te ascult, dar nu să fiu atent.

 Atent sunt doar când urli,
 Din toți rărunchii, și se aliniază ulii;
 Atent sunt când nu ai nevoie,
 Când lumea spune că e interzis,
 Dar eu îți spun că avem voie.

 Îmi ceri  să fiu părtaș,
 La felul tău de-a fi, la felul tău de-a simți,
 Aleg să te învăț, a fi pătimaș,
 Aleg să fac risipă.

 Îmi spui că e puțin,
 O singură viață, atât să te rețin.
 Dar tu ceri mult mai mult,
 Și totul începe c-un sărut.

 Îmi ceri...
 De fapt , nu`mi ceri,
 Aștepți ca să primești.

Ah, ce fata !

 Pantaloni cu talie înaltă,
 Pe sub nori,
 Ah, ce fată !

 Gândul pleacă de la sine,
 Timpul însuși stă în loc,
 Stai că vine !

 Ochi frumoși, părul vâlvoi,
 Buze dulci și buze moi,
 Domnișoară, pe când pe la noi?

 Ce e drept, cam înțepată,
 Ea plutește, ea nu calcă,
 Ah, ce fată !

 Cu sprânceana ridicată,
 Calea pare complicată,
 Stai, tu fată !
 Dar ea pleacă.

Mirajul dorintei

 Aș vrea, să vreau, să nu te vreau,
 Să-ți întăresc credința,
 Și pe la spate, să ți-o iau;
 Să-ți alung orice urmă de îndoială,
 Să nu uităm,
 Că până acum, viața ne-a fost banală;
 Iară drumul, ce mai nou, susții că ne unește,
 O ia în deal și-n vale, privește;
 Urmează-ți cursul, tu curs de apa lină,
 Cu ochii-n patru, la despărțirea ce`o să vină;
 Doar eu mai sunt, doar eu mai stau,
 În gând și`n pat,
 N`aș vrea , să vreau, să te mai vreau.

As vrea

Aș vrea să`ți intru pe sub piele,
 Să-ți simt  sângele rece,
 Aș vrea să-ți intru`n cuget și în suflet,
 Să-ți lași dragostea să mă`nece,
 Aș vrea să te văd în lacrimi,
 Iar eu să îți fiu batistă,
 Aș vrea să fiu a ta speranța,
 Trecutul - o poveste trista.

Sub juramant

 După un copac se ascunde,
 O femeie.
 Vibrațiile-i provoacă unde,
 Iar eu o simt.
 Mă îmbie,
 Cum îmbie mierea ursul,
 Cum, după o zi de muncă,
 Patul devine culcușul.

 Eu, născut în zi de foc,
 Nu mai simt căldurile;
 Nu știu de-i soartă sau noroc,
 După atâta vale,
 Ne-a ieșit un deal în cale;
 Și în vârful lui cetate,
 Vom petrece aici o noapte.

 - Spune-mi despre mâine !
 De dis de dimineață,
 Vom privi spre stele, sau,
 Vom expira regrete-n ceață?
 Luna, anul sau trecutul,
 Ce avem în față?

 Stai ! Nu te pripi.
 Mi-e că ne vom trezi,
 Și ne vom mâhni.
 N-aș putea să-ncalc, sacru jurământ,
 Când , sub vâsc, de mână,
 Ne cântau visele-n strună;
 Și ne-am luat un legământ;
 Știu, poate fără discernământ,
 Dar te simt, și asta-mi dă avânt.

Fara glas

 O noapte în miezu`i
 Clădește iertare,
 De ghimpi și lacrimi,
 Făptura cerșește îndurare;
 O văd pornind cu tristețea la pas
 Pe cer, sub soare,  lipsită de lună,
 `mi rămâi fără glas.

 Iar eu nefericit ateu,
 Las clipa să judece,
 Înfrânarea , desfrâul, trecutul.
 Decizia, nimicul -€“ al meu;
 Mă apropii de tine prin tine,
 Suntem doi cum suntem unu,
 Nimic nu ne leagă,
 Doar ceea ce vine.

 Și știu că nu poți să spui,
 Ce simți și vrei, doar că nu ai cui;
 Alungi nepăsarea, o iei pe făraș,
 Rămâi fără stare,
 Iar eu fără glas.

 Și-ți cânt;
 Dar nu într-un mod convențional,
 Iubirea e tandră, în rest totul e banal,
 Pe frunze, pe flori,
 O dorință în fiește rând,
 Eu îți mărturisesc, dar tu crezi că mă plâng.
 Și descriu apusul, de pe chipu-ți, cu haz,
 Doar un orb ar putea citi trăsăturile-i de coacăz;
 În brațe adun piatră balaș,
 Cam cât talia ta în diametru, călduros sălaș;
 Mă delas de toate, banalu-i balast,
 Batista-ți îmi șterge orice urmă de glas.

Insiruire

O lacrimă se strecoară,

 Printre zâmbete, culoarea

 mărului copt izbucnește în obraji,

 O întâlnire de priviri

 Precede o apropiere de destine;

 Prin tine tendințe

 Flăcări și izbucniri,

 Ore pierdute lipsite de scop,

 Pariu  cu nimicul în noapte târziu,

 Omagiul chemării

 La pernă te rogi să fiu.

 Bătut de soare,

 Împrietenit cu așteptarea;

 Secundă ieri, secundă azi,

 La față arămiu;

 Întâmpini ce`a mai rămas din mine,

 Vreo două trei oase și`un ghemotoc de piele;

 Și`o mână, și`o inimă, și`un pumn fără piept,

 Orgoliul să`nnece ce simt,

 Crai părtinitor,

 Mă atragi în cursa ta;

 Cu luna să-ți joace pe frunte,

 Pe gură , pe sâni;

 Plăcere unește`ne`n`neștire,

 Să pierdem șirul de săptămâni.

 De sunt veriga slabă,

 Sunt a ta și rămâi.

  

Catre Pios

 Timpul stă de veghe, apa curge;
 Un freamăt fior vorbește,
 Îl vezi cum se scurge;
 Nemuritor pripit în colțul vinei,
 Un corp ceresc  se stinge,
 Crește în tine.

 Prima dată îl ierți,
 Cu ignoranță evazivă te căiești;
 A doară oară chin,
 Îl crezi, te minți,
 Îl ții de mână`l simți;

 Samovar de trăiri și întrebări,
 Bagi mână pân` la cot a€“ avar,
 În tolbă cu bucurii; - te miri - .

 Alungat de frunze și petale ofilite,
 Negru, chitros, întâmplări nefericite;
 karma bătută cu pietre, decapitată,
 Emerit calcaros,
 Apa stă de veghe, timpul curge.

Tinere de minte

 S-ajungă miezul nopții
 De la calm la disperare;
 Stigmatul ce pătrunde
 Între atâtea clipe rare.
 
 Un negru odor se-ntoarce risipitor,
 Pe sus, prin cercuri-nalțe,
 Printre scâncete și temeri,
 Se vorbește că mor.
 
 Un simplu gest în doi timp
 Întoarce față morții,
 Un of și un sărut,
 Învârt roata sorții.
 
 Se-ntinde de la freamăt,
 Până la lungul necurpins,
 De frică și disper fiorul se ascunde,
 O undă de val  îl ține neprins.
 
 Dar, pe trupul gol, semne îmi vestesc,
 Trista nemurire dând ocol,
 Îndeamnă la cântare,
 Pe acorduri de păr lung,
 - Prin tine -
 Să vezi că trăiesc.
 

Strigat de ajutor !

 Privesc tăcut, cu capul lăsat pe spate,
 Un gând de la calea firească se abate;
 Trecutu-i delimitat de viitor,
 Dar au în comun speranțe și amintiri reprimate.

 Un cuget îmi atacă valorile,
 Mă determină să gândesc,
 Mă face să cred,
 Trăiesc din nou fără aer,
 Cerule, dă-mi putere să sper.

 Îmi ceri să mă prezint formal,
 Cu coasta mea la sulița ta;
 Insiști să împungi și să simți,
 - Tu călău de sentimente -
 O fiară ieșindu-și din minți.

 Și nu îndrăznesc,
 Să arunc privirea perpendicular,
 Spre irisul chemării tale,
 Pentru alții ciudat, pentru mine firesc,
 Plantez,dorințe, să cresc.

 Stingher, căci de atingerea ta îmi este frică;
 M`ai lăsat pe vârful de culme,
 Singuratic ca un pumn de ciulini,
 Amară-i e limba, ce tristă menire,
 Și gustul său de pelin.

Dinspre declin, pe carare...

 În ceas pribeag,
 Dinspre declin mă simt amenințat;
 De un miraj, de fantasma-n haine albe,
 Închis, întemnițat.
 
 O văd trecând.
 Se apropie, e tot mai departe,
 Pășește-ncet în minte și în gând
 Dând conștiința la o parte,
 Rupand rând pe rând .

 Dar eu, lovit  de chin și de ignoranță,
 Mă împrietenesc cu ielele,
 Din cap coboară-n corp o fărâmă de speranță;
 Focul și surcelele.
 
 Prins într-un năvod,
 Mă reneg pe deplin,
 Mă simt foarte comod,
 În haina mea de libertin.
 
 La apus de soare, în acel moment,
 Ziua mea de mâine, lasă testament,
 Printre buze o voce,  răsare  murmurat:
 œ "Declinul m-a cutremurat” .
 

O confesiune disperata

 Țipete ! Strigăte de ajutor;
 Delir al mulțimii-n abis;
 Scăpări ale neputiintei,
 Călătorii în vis,
 Diavolul te lasă, în căutarea raiului promis.

 Oameni în lesă, animale în libertate,
 Pedepse invocate pe criterii de etate;
 Goana după iluzii,
 Prima oprire vicii;
 "€œTe zbați în zadar” , în lumea ta așa se zice.

 Refuzi adevărul, ignori evidentul,
 Innoti după cum te îndruma curentul;
 Îmbrățișezi uitarea, iertarea, singurătatea;
 De dragul unui alt  "eu” ,
 Renunți, și-ți ia altul partea.

 Pământul se învârte în propriul lui ritm,
 Nu vă sincronizați,
 Te plângi că n-ai timp;
 Că nu ai fost declarat admis -
"€œUnde este raiul promis?!”

Sub semnul lui Cronos !

Rup timpul.
Si`asa nu`i vad trebuinta.
O povara amara pe umerii tineri,
Ce se pierde intr`o zi de vineri.

Se vrea a fi unealta a fricii,
Pentru cei slabi,
Ce`si irosesc existenta,
Precum un anchetator, o mana de indicii.

De ce sa te ascunzi de timp,
Sa il duci cu zaharelul;
Cand poti sa`ncerci sa`i fii prieten,
Si`n`tandem,pe rand, fiecare, sa faceti pe rebelul.

Ar putea sa`ti introduca,
Prieteni de`ai lui;
Despre care, doar citesti.
Ode,balade si povesti.

N`ai vrea sa afli eternitatea?
Sa te`ntovarasesti cu ea...
Sau , poate cu infinitul,
Toate aceastea, ti le ofera timpul.

La o a doua ascultare,
Nu`i atat de rau.
Se imparte la fiecare,
Ei cu`al lor; tu`l ai pe`al tau.

Dar, ca orice avutie,
Dupa ce te`ai obisnuit;
Impreuna cu ce ti se cuvine tie.
Pleaca prietenul infinit.

Timpule, notiune vaga,
Dictator dantuitor,
Lasa`ma ! Cruta veriga slaba.
Si`ti voi fi recunoscator.

Dezumanizare. Dar pana intr`un punct...

Incetul cu incetul,
Ma`mping spre izolare,
Prea multe frunze triste,

Ce bat spre desfranare.

Am calcat prea multe urme,

Nu mai am forta`n picioare;

Prea multi sacali si zmei,
Ce`ndeamna la rabdare.

Fug de tirani si slugi,

Ce vor sufletul sa iti subjuge;

Nu iese nici coltul,

Dar ei , reusesc sa ti`l alunge.

Am crescut prea sobru,
Cred ca n`am avut de ales;

Al inimii de gheata iglu,

M`am rugat  cu vara sa dispara;
Dar n`a mers.

Sunt satul de sfaturi;

Te rog sa te opresti,

Da`ti jos masca rigida,

E timpul sa`nfloresti.

Omul de maine

Acid, acid, acida,
Ma macin, ma picur, e ploaia
In gand, pe foaie, ma termina,
Inutil, sterila e vremea.

Privesc in gol catre nimeni;
Caci niciunde imi e destinatia.
Un blam taios catre sine ,
Precede o vina , dar vindeca situatia.

Incerc sa fiu impacat cu schimbarea,
O sansa mai  am, toata averea;
Dar fulgerul cade, cutremura vrerea,
O ureche surda ignora chemarea.

Se simte, se simte,
Fulgeurl alb , nu se dezminte ;
Fulgerul negru, odata integru,
Succede schimbarea – moment funebru.

E gri, se vede,
Se arata in taina, in vis.
Loctiitorul firii purcede ;
In suflet regele`si ia locul promis.

Compendium

Afara e vara.
In mine resimt o situatie precara.
Un vid ce demasca o stare primara;
Necroza ce inainteaza lent;

Ma`ntrerupe. Ma opreste sa simt fluent.

Urasc acele pauze ce`mi tulbura credinta,
In care expir la propriu neputiinta`mi.
Nesigur, printre emotii, lipsit de viziune,
Un miop dislexic naufragiat intr`o mare cu spume.

Dar la suprafata, viata, marea`i linistita;
Rabdarea cu barba sura, lunga, incretita.

Cei doi copii, eu si fericirea incoltita,

Se lasa crescuti de starea`mi nesuferita.

Probabil va incepe tot cu “ a fost odata”;

Dar sigur, se va sfarsi cu “ Plec, dar revin indata”.

Caci nu poti rescrie legile naturii,

Cum nu poti pune petice pozitive urii.

Ambuscada

Unui sol trimis spre`ntampinare,

Subit, i`a pierit curajul.
C`a vazut in spate mare adunare,

Demoni, toti, ai mei, stau de straja.

Unul cate unul ies in fata,

Etalandu`si arma, scutul,
Savarsindu`si datoria,

Ca pe lumea asta au valoare,
Fapta si cuvantul.

Merge solul inainte,

Mai degraba`ar da`napoi,

Stingherit se`nvata minte,
Dracu`i drac cand e razboi.

A venit s`anunte pacea,
Timpu`i scurt. A intarziat.

Caci stegarul in loc de panza alba,
Pune capul de pirat.

Astfel, demonii pe camp,
Neglijandu`si starile,
Mana`n lupta prin cuvant;

Aparand hotarele.

Marea evadare

Aparent, de dupa culme,
Din directia`n care bate vantul,

Doua umbre in tandem
Urmaresc vreo doua urme.

Urmele , nefind grabite,

Se opresc la o rasuflare,
Plini de praf, de dor de duca
La rascrucea dintre ganduri,
Doi pantofi cu tucurel,
Fugaresc, o pereche de picioare.

Neavand sincronizare,
Si de fel fiind indecisa,
Umbra, fuge de picioare,
Si`a atins tinta propusa.

Urmele, vestite barfitoare,
Repede dau sfoara`n tara,
Vestea tinutu`nconjoara,
Despre marea evadare.

Necrologul lui Amar

 Necrolog în ceas de noapte, 
 M`am decis, 
 Vă las drept testament. 
 Îmi doresc să simt 
 Un fior transpus în șoapte, 
 De om demn. 
  
 Ce am fost, 
 Voi, oricum nu veți intelge, 
 Să nu dați cuvintelor crezare; 
 Ați blamat, luând la întâmplare, 
 Semne, că pe un stigmat. 
  
 Acum, când orologiul nu mai sună, 
 Și inima refuză lupta, 
 Un ecou în gol răsună, 
 De nu pleca, 
 - Vă rog să mă lăsați. 
  
 Și de aveți un dram de bunătate, 
 Sau de vă faceți că înțelegeți, 
 Mă veți păsui și de această data, 
 -Va rog, promit că nu  mai fac. 
  
 Rupând fărâmă cu fărâmă, 
 Îmi transform ce`a mai rămas în praf; 
 Un steag, două culori, și`o bucat` de inimă, 
 În pas grăbit 
 Vă semnez, al meu epitaf. 

De la El la el

E clar precum lumina zilei,

Ce se ascunde dupa nori,

Dumnezeu s`a maniat,

In asta zi, in zori

Cine isi asuma vina?

Cine, face`un pas in fata,

Si`apoi de rusine,

Inchide lumina?

Cine are atata frica?

Detasata de complex,

Sa ridice si sa zica,

“ Eu ! Te rog ca sa ma ierti.”

La auzul astora,

Tunetul a incetat;

Vocea Lui cutezatoare,

In cant lin s`a preschimbat.

N`ar avea puterea,

Nici dorinta necesara,

Sa`Si ghideze`nadins vrerea,

Omul, sa`l faca sa piara.

Omu`nseamna slabiciune,

Multa frica, indoiala,

Pentr`un ochi nelamurit,
Pare lucrare de mantuiala.

Cand e mic, e mare

Cand e mare`i mic,

Cand e jos,

De el, toti se dezic.

E de neinteles;

Ajunge la stele,

Dar isi pierde timpul,
Deplangandu`si visele.

Ce poate sa`l necajeasca?

Sa ajunga sa urasca,

Muncitorul firii,
Prizonierul fericirii.

Camarad de pustiu

Pe inserat,

Prin ceata innecacioasa,

Se intrezareste un pustiu;

Eu parca merg,
Lasand copaci in spate,
In ceas de echinoctiu.

Un glas plapand,
In trup de fruze`n umbra,
Ma trage spre el,
Ma trece prin pridvor;

Dar eu camila`mpovorata,
De ganduri, simt ca mor.

Tufis de praf,

Ca atat am mai ramas,

Ma dezic de orice rituri;

Ma confesez in vid,

Regret – In pamant sa ma intorc,

Inocenta de`a pururi.

O pasare`si cara cu ea lidul,

Eu povoara,
Timpul timpul;

Noi trei tripleti,
In pustiu ne impartim,

Dar ne lasam ca juramant – distihul.

Daca ploaia ar aduce...

Ma simt precum ploaia,
Imprastiat, in mii de ape;
Scurgandu`mi`se  existenta,
Intr`un sol uscat, neroditor.
Plin de praf, murdar,
Cuvinte urate;
In jur, oameni urati,
Stari deprimante,
Par schingiuti, delasatori,
Fara speranta.
Lipseste ploaia,
Natura verde sa faca,
Sa renasca.

Sa dea inimilor culori,
Caldura...Unde e caldura?

Un nod in gat

Au fost zile`n care,
Soarele ezita sa rasara,

Noaptea`si depasea atributiile,
Un om visator,
Descrescator, numara constelatiile.

Neputand sa priceapa numerele,
Pune capul in pamant,

-Doamne, abia acum inteleg cat sunt de mic !

Si vremelnic,
Timpuriu in pieire,
Sarac ! oh, dar cat sunt de sarac !

Granitele mi`s cea mai mare avere.

Cum oare m`as fi descurcat,

Cu puterea de a sti totul?

Scanteia de apa si aer,
Se aseaza la locu`i.
In proriul cocon hiberneaza,

Imparte lumina la semeni;

O ignori – O stingi,

O insufletesti – O aprinzi .