Pe cât de vechi este copacul,
De atunci i-e chinuită soarta;
Speriată de Necuratul,
Copacul și-a trimis în lume nepoata.
Curată, pură, neatinsă,
Poți s-o îndrăgești, sau, eventual s-o asuprești;
Dorința foii este să fie scrisă,
Toate depind de omul care ești.
Nenumărate căi și felurite,
De alegi să o mâzgălești, o necinstești;
Dar de sunt bine mânuite
Cuvintele, vor mari omul care ești.
Dorința de sacrificiu, i-o citești pe buze;
O sfâșii , neatent tu greșești.
Doar nimeni și cu celelalte muze,
Povestindu-i despre ele, astfel o fericești.
