Ar fi penibil să te privesc cum pleci,
Cum te strecori printre pomii din grădină,
Să-ți rătăcească umbra pe poteci,
Și gândul ce mi l-ai dăruit tu mie.
Un semn pe coastă să-ți crestezi,
De aducere aminte;
O să te vindec masând cu pastă de frunze veștezi,
Și baie o să facem în cuvinte.
Iar în vremuri de restriștii,
Să te întreb de ce îmi zâmbești tristă,
În tocul ușii au mai rămas doar așchii,
Și în locul tău, o chitaristă.
Tu, vicleană creatură,
Devorator de fraged invizibil,
S-a terminat, s-a scurs ultima picătură,
Dar să te las să pleci, aș fi penibil.
