Sub castani, toate lucrurile sunt reci.
O mare de lacrimi curăță o mare de praf,
Pe valuri, ți se cutremură pământul sub picioare,
Și te inneci.
Odată cu clipa, ca fulgerul tu treci,
O frunză planează unduită de dor,
Tu adaugi emoție, balansului înduioșător,
Chiar și ea observă că tu pleci.
Și te-ai oprit, având o mână pe umăr,
Pe care tu nu o vedeai;
Era mâna ce te-ar fi tras înapoi,
Din nou, din nou, chiar dacă plecai.
Fără să vrea castanul plângea
Cu frunze, cu fructe,
Durerea lui asupra-mi se răsfrângea,
Castanul murea.
