Un om,
Doi oameni,
Deja e prea mult.
Deja sunt prea mulți oameni pe acest
pământ,
În afară de noi,
Noi cei ce obișnuiam să respirăm
aerul în doi,
Noi cei ce privim mereu înainte,
deloc înapoi,
Eu cel ce-ți gravez numele pe
coapsele moi,
Acoperite de același vesminti
Sub ochii mei visători, dar goi
La adăpostul jocurilor cuminți;
Nimeni nu vede, dar tu poți să
simți
În ce fel îți sunt eu călăuză,
Spre soare, spre luna, în iad
amândoi,
Încă mă întreb de ce asta te
amuză...
De ce mă trezesc dimineața cu
noi,
De ce umbrele necontenit ne
acuză,
Oare sunt ele mai vrednice,
Deși au îmbătrânit,
Sunt tot mai nevolnice,
De ce să mă las copleșit?
