O confesiune disperata

 Țipete ! Strigăte de ajutor;
 Delir al mulțimii-n abis;
 Scăpări ale neputiintei,
 Călătorii în vis,
 Diavolul te lasă, în căutarea raiului promis.

 Oameni în lesă, animale în libertate,
 Pedepse invocate pe criterii de etate;
 Goana după iluzii,
 Prima oprire vicii;
 "€œTe zbați în zadar” , în lumea ta așa se zice.

 Refuzi adevărul, ignori evidentul,
 Innoti după cum te îndruma curentul;
 Îmbrățișezi uitarea, iertarea, singurătatea;
 De dragul unui alt  "eu” ,
 Renunți, și-ți ia altul partea.

 Pământul se învârte în propriul lui ritm,
 Nu vă sincronizați,
 Te plângi că n-ai timp;
 Că nu ai fost declarat admis -
"€œUnde este raiul promis?!”

Sub semnul lui Cronos !

Rup timpul.
Si`asa nu`i vad trebuinta.
O povara amara pe umerii tineri,
Ce se pierde intr`o zi de vineri.

Se vrea a fi unealta a fricii,
Pentru cei slabi,
Ce`si irosesc existenta,
Precum un anchetator, o mana de indicii.

De ce sa te ascunzi de timp,
Sa il duci cu zaharelul;
Cand poti sa`ncerci sa`i fii prieten,
Si`n`tandem,pe rand, fiecare, sa faceti pe rebelul.

Ar putea sa`ti introduca,
Prieteni de`ai lui;
Despre care, doar citesti.
Ode,balade si povesti.

N`ai vrea sa afli eternitatea?
Sa te`ntovarasesti cu ea...
Sau , poate cu infinitul,
Toate aceastea, ti le ofera timpul.

La o a doua ascultare,
Nu`i atat de rau.
Se imparte la fiecare,
Ei cu`al lor; tu`l ai pe`al tau.

Dar, ca orice avutie,
Dupa ce te`ai obisnuit;
Impreuna cu ce ti se cuvine tie.
Pleaca prietenul infinit.

Timpule, notiune vaga,
Dictator dantuitor,
Lasa`ma ! Cruta veriga slaba.
Si`ti voi fi recunoscator.

Dezumanizare. Dar pana intr`un punct...

Incetul cu incetul,
Ma`mping spre izolare,
Prea multe frunze triste,

Ce bat spre desfranare.

Am calcat prea multe urme,

Nu mai am forta`n picioare;

Prea multi sacali si zmei,
Ce`ndeamna la rabdare.

Fug de tirani si slugi,

Ce vor sufletul sa iti subjuge;

Nu iese nici coltul,

Dar ei , reusesc sa ti`l alunge.

Am crescut prea sobru,
Cred ca n`am avut de ales;

Al inimii de gheata iglu,

M`am rugat  cu vara sa dispara;
Dar n`a mers.

Sunt satul de sfaturi;

Te rog sa te opresti,

Da`ti jos masca rigida,

E timpul sa`nfloresti.

Omul de maine

Acid, acid, acida,
Ma macin, ma picur, e ploaia
In gand, pe foaie, ma termina,
Inutil, sterila e vremea.

Privesc in gol catre nimeni;
Caci niciunde imi e destinatia.
Un blam taios catre sine ,
Precede o vina , dar vindeca situatia.

Incerc sa fiu impacat cu schimbarea,
O sansa mai  am, toata averea;
Dar fulgerul cade, cutremura vrerea,
O ureche surda ignora chemarea.

Se simte, se simte,
Fulgeurl alb , nu se dezminte ;
Fulgerul negru, odata integru,
Succede schimbarea – moment funebru.

E gri, se vede,
Se arata in taina, in vis.
Loctiitorul firii purcede ;
In suflet regele`si ia locul promis.

Compendium

Afara e vara.
In mine resimt o situatie precara.
Un vid ce demasca o stare primara;
Necroza ce inainteaza lent;

Ma`ntrerupe. Ma opreste sa simt fluent.

Urasc acele pauze ce`mi tulbura credinta,
In care expir la propriu neputiinta`mi.
Nesigur, printre emotii, lipsit de viziune,
Un miop dislexic naufragiat intr`o mare cu spume.

Dar la suprafata, viata, marea`i linistita;
Rabdarea cu barba sura, lunga, incretita.

Cei doi copii, eu si fericirea incoltita,

Se lasa crescuti de starea`mi nesuferita.

Probabil va incepe tot cu “ a fost odata”;

Dar sigur, se va sfarsi cu “ Plec, dar revin indata”.

Caci nu poti rescrie legile naturii,

Cum nu poti pune petice pozitive urii.

Ambuscada

Unui sol trimis spre`ntampinare,

Subit, i`a pierit curajul.
C`a vazut in spate mare adunare,

Demoni, toti, ai mei, stau de straja.

Unul cate unul ies in fata,

Etalandu`si arma, scutul,
Savarsindu`si datoria,

Ca pe lumea asta au valoare,
Fapta si cuvantul.

Merge solul inainte,

Mai degraba`ar da`napoi,

Stingherit se`nvata minte,
Dracu`i drac cand e razboi.

A venit s`anunte pacea,
Timpu`i scurt. A intarziat.

Caci stegarul in loc de panza alba,
Pune capul de pirat.

Astfel, demonii pe camp,
Neglijandu`si starile,
Mana`n lupta prin cuvant;

Aparand hotarele.

Marea evadare

Aparent, de dupa culme,
Din directia`n care bate vantul,

Doua umbre in tandem
Urmaresc vreo doua urme.

Urmele , nefind grabite,

Se opresc la o rasuflare,
Plini de praf, de dor de duca
La rascrucea dintre ganduri,
Doi pantofi cu tucurel,
Fugaresc, o pereche de picioare.

Neavand sincronizare,
Si de fel fiind indecisa,
Umbra, fuge de picioare,
Si`a atins tinta propusa.

Urmele, vestite barfitoare,
Repede dau sfoara`n tara,
Vestea tinutu`nconjoara,
Despre marea evadare.

Necrologul lui Amar

 Necrolog în ceas de noapte, 
 M`am decis, 
 Vă las drept testament. 
 Îmi doresc să simt 
 Un fior transpus în șoapte, 
 De om demn. 
  
 Ce am fost, 
 Voi, oricum nu veți intelge, 
 Să nu dați cuvintelor crezare; 
 Ați blamat, luând la întâmplare, 
 Semne, că pe un stigmat. 
  
 Acum, când orologiul nu mai sună, 
 Și inima refuză lupta, 
 Un ecou în gol răsună, 
 De nu pleca, 
 - Vă rog să mă lăsați. 
  
 Și de aveți un dram de bunătate, 
 Sau de vă faceți că înțelegeți, 
 Mă veți păsui și de această data, 
 -Va rog, promit că nu  mai fac. 
  
 Rupând fărâmă cu fărâmă, 
 Îmi transform ce`a mai rămas în praf; 
 Un steag, două culori, și`o bucat` de inimă, 
 În pas grăbit 
 Vă semnez, al meu epitaf. 

De la El la el

E clar precum lumina zilei,

Ce se ascunde dupa nori,

Dumnezeu s`a maniat,

In asta zi, in zori

Cine isi asuma vina?

Cine, face`un pas in fata,

Si`apoi de rusine,

Inchide lumina?

Cine are atata frica?

Detasata de complex,

Sa ridice si sa zica,

“ Eu ! Te rog ca sa ma ierti.”

La auzul astora,

Tunetul a incetat;

Vocea Lui cutezatoare,

In cant lin s`a preschimbat.

N`ar avea puterea,

Nici dorinta necesara,

Sa`Si ghideze`nadins vrerea,

Omul, sa`l faca sa piara.

Omu`nseamna slabiciune,

Multa frica, indoiala,

Pentr`un ochi nelamurit,
Pare lucrare de mantuiala.

Cand e mic, e mare

Cand e mare`i mic,

Cand e jos,

De el, toti se dezic.

E de neinteles;

Ajunge la stele,

Dar isi pierde timpul,
Deplangandu`si visele.

Ce poate sa`l necajeasca?

Sa ajunga sa urasca,

Muncitorul firii,
Prizonierul fericirii.

Camarad de pustiu

Pe inserat,

Prin ceata innecacioasa,

Se intrezareste un pustiu;

Eu parca merg,
Lasand copaci in spate,
In ceas de echinoctiu.

Un glas plapand,
In trup de fruze`n umbra,
Ma trage spre el,
Ma trece prin pridvor;

Dar eu camila`mpovorata,
De ganduri, simt ca mor.

Tufis de praf,

Ca atat am mai ramas,

Ma dezic de orice rituri;

Ma confesez in vid,

Regret – In pamant sa ma intorc,

Inocenta de`a pururi.

O pasare`si cara cu ea lidul,

Eu povoara,
Timpul timpul;

Noi trei tripleti,
In pustiu ne impartim,

Dar ne lasam ca juramant – distihul.