Pagini

joi, 17 octombrie 2013

Oda cauzei

 Tu, negustoare de fericire,
 Voi înceta să-ți scriu elogii în neștire,
 Iar, din nou, în mod repetat,
 Sunt prea mic, e ceea ce am constatat.
 
 Și tu te plângi, și plânge cerul,
 Că e prea rece, și te-a umplut de țurțuri gerul,
 Fiecare cuvânt privit ca un pumnal
 Pregătit să despice, la al limbii semnal.
 
 E prea târziu să îmi aduci un argument valid,
 În gaură și-n gură de șarpe;
 Totu-i venin, singuratic avid,
 Chiar și mierea te îndulcește până la perfid.
 
 Iar rostul meu e să plutesc în derivă;
 Naufragiat, asta vă spune tot.
 Cândva zburam, acum sunt plin de salivă,
 Ca scut al inimii mele de cașalot.
 
 De mic ce sunt, prea repede am adormit;
 Nu m-am trezit, și acum trăiesc un mit.
 Eu cred, și totuși sunt uimit,
 În mileniul al III-lea sclavia nu s-a abolit.
 
 N-am realizat atunci, fiind cu mintea în altă parte,
 Ceva ce acum mi se pare nociv;
 Ce era frumos, era citit din carte,
 Iar eu în luptă cu caracterul tău recesiv.