Tu, negustoare de fericire,
Voi înceta să-ți scriu elogii în neștire,
Iar, din nou, în mod repetat,
Sunt prea mic, e ceea ce am constatat.
Și tu te plângi, și plânge cerul,
Că e prea rece, și te-a umplut de țurțuri gerul,
Fiecare cuvânt privit ca un pumnal
Pregătit să despice, la al limbii semnal.
E prea târziu să îmi aduci un argument valid,
În gaură și-n gură de șarpe;
Totu-i venin, singuratic avid,
Chiar și mierea te îndulcește până la perfid.
Iar rostul meu e să plutesc în derivă;
Naufragiat, asta vă spune tot.
Cândva zburam, acum sunt plin de salivă,
Ca scut al inimii mele de cașalot.
De mic ce sunt, prea repede am adormit;
Nu m-am trezit, și acum trăiesc un mit.
Eu cred, și totuși sunt uimit,
În mileniul al III-lea sclavia nu s-a abolit.
N-am realizat atunci, fiind cu mintea în altă parte,
Ceva ce acum mi se pare nociv;
Ce era frumos, era citit din carte,
Iar eu în luptă cu caracterul tău recesiv.