Voi merge iarăși pe cărare,
Cu fruntea sus, cu pasul apăsat,
Privind la cer;tu să mă surprinzi ieșind în cale,
Să-mi spui: " Ești călătorul la care am sperat".
La auzul acestor mici cuvinte,
Îți voi răspunde punându-ți în palmă luna,
Iar ea sfioasă se va stinge,
Lumina ei, mă mângâie când îți trec prin păr mâna.
Văzând cum de mine te-apropii,
Îmi întărești simțul motric;
Și prind viteză evitându-ți stropii
Lacrimilor acide; Mă arde trecutul tău haotic.
Dar, de dor și nerăbdare,
Înclin să las rațiunea deoparte;
Ce aduce vântul, vântul împarte,
Frunze și praf, fără de stare.
Văd frunze roșii.
- Rămășițele soarelui -
Ce se consumă în slujba mea,
El slujește nebunii, pasiunea și sfioșii,
Și luminează calea spre femeia mea.
marți, 1 octombrie 2013
joi, 26 septembrie 2013
Indemn la liniste
Acum, te voi ruga să taci;
Să mă lași să intru-n transă.
Că nu sunt aici, să te prefaci,
Joacă rolul tău retrasă.
Căci țipă demnitatea în mine,
Dar țipă în tăcere;
Tu o hrănești, iar eu trăiesc prin ține,
Simbioză se vrea, dorință se cere.
Îți mai amintești acea durere?
Când nu ai fost pe aproape...
O voi simți din nou la noapte,
Din nou nu ești aproape.
Îngăduie o secundă
Sunetelor mele, să-ți ajungă în carapace;
Eu nu vreau să plec din viața ta,
Și pace.
Să mă lași să intru-n transă.
Că nu sunt aici, să te prefaci,
Joacă rolul tău retrasă.
Căci țipă demnitatea în mine,
Dar țipă în tăcere;
Tu o hrănești, iar eu trăiesc prin ține,
Simbioză se vrea, dorință se cere.
Îți mai amintești acea durere?
Când nu ai fost pe aproape...
O voi simți din nou la noapte,
Din nou nu ești aproape.
Îngăduie o secundă
Sunetelor mele, să-ți ajungă în carapace;
Eu nu vreau să plec din viața ta,
Și pace.
luni, 23 septembrie 2013
Fior clandestin
Epileptic.
Simt cum tremur.
Nu știu dacă e vântul de vină,
Sau frica,stare supremă pe cale să devină,
Presor lacrimi pe rană și apăs tare,
Îndur.
Și mie îmi e dor,
De accentul ei de emfază,
De același clișeu, "De mă vei chema..."
Mereu aceeași frază.
Fericirea-ți pleacă când nu ești pe fază.
Am înghițit în sec,
Dar și izvoare de lacrimi;
Credeam că voi înflori,
După ce-ți voi fi sorbit lacrimile,
Dar am dat greș;
Tot ce-am reustit să fac
A fost să mă innec,
Deziluzii.
Odată cu rațiunea,
A dispărut și inocența
Regăsită în acea clasică ținere de mână,
Ne-a dispărut pasiunea,
Și cu ea, fericirea cea dintâi și cea de pe urmă.
Ce dinamică ciudată, proces blestemat de tranziție,
De la starea primară, trăiesc în meritocrație,
Cum să nu fiu cinic, când îmi dai temei?
Cum să mă despart de acest obicei?
Simt cum tremur.
Nu știu dacă e vântul de vină,
Sau frica,stare supremă pe cale să devină,
Presor lacrimi pe rană și apăs tare,
Îndur.
Și mie îmi e dor,
De accentul ei de emfază,
De același clișeu, "De mă vei chema..."
Mereu aceeași frază.
Fericirea-ți pleacă când nu ești pe fază.
Am înghițit în sec,
Dar și izvoare de lacrimi;
Credeam că voi înflori,
După ce-ți voi fi sorbit lacrimile,
Dar am dat greș;
Tot ce-am reustit să fac
A fost să mă innec,
Deziluzii.
Odată cu rațiunea,
A dispărut și inocența
Regăsită în acea clasică ținere de mână,
Ne-a dispărut pasiunea,
Și cu ea, fericirea cea dintâi și cea de pe urmă.
Ce dinamică ciudată, proces blestemat de tranziție,
De la starea primară, trăiesc în meritocrație,
Cum să nu fiu cinic, când îmi dai temei?
Cum să mă despart de acest obicei?
joi, 12 septembrie 2013
Sub castani
Sub castani, toate lucrurile sunt reci.
O mare de lacrimi curăță o mare de praf,
Pe valuri, ți se cutremură pământul sub picioare,
Și te inneci.
Odată cu clipa, ca fulgerul tu treci,
O frunză planează unduită de dor,
Tu adaugi emoție, balansului înduioșător,
Chiar și ea observă că tu pleci.
Și te-ai oprit, având o mână pe umăr,
Pe care tu nu o vedeai;
Era mâna ce te-ar fi tras înapoi,
Din nou, din nou, chiar dacă plecai.
Fără să vrea castanul plângea
Cu frunze, cu fructe,
Durerea lui asupra-mi se răsfrângea,
Castanul murea.
O mare de lacrimi curăță o mare de praf,
Pe valuri, ți se cutremură pământul sub picioare,
Și te inneci.
Odată cu clipa, ca fulgerul tu treci,
O frunză planează unduită de dor,
Tu adaugi emoție, balansului înduioșător,
Chiar și ea observă că tu pleci.
Și te-ai oprit, având o mână pe umăr,
Pe care tu nu o vedeai;
Era mâna ce te-ar fi tras înapoi,
Din nou, din nou, chiar dacă plecai.
Fără să vrea castanul plângea
Cu frunze, cu fructe,
Durerea lui asupra-mi se răsfrângea,
Castanul murea.
luni, 9 septembrie 2013
Larmă printre frunze
Câte țeluri are un om,
Ce nu le are pe toate?
Fructele simțirii lui,
Le-ar culege, dar nu poate.
Ori sunt crude, ori sunt seci,
Ori dă bruma peste suflet
Și când colo toate-s reci.
Sau când boala le lovește,
Tai și pierzi juma` din rod,
Și cealaltă jumătate o pierzi,
Regretând că ai fost nărod.
La asemeni circumstanțe,
Te închizi și tragi zăvor.
Amintirile de ieri sunt reci ca apa de izvor.
Un curent rece continuu, amintirile ce dor.
Al său sfânt perimetru,
De mândrie protejat,
Nimeni nu poate lovi întrânsul
"Sa fii demn” i-a spus mămuca,
Și în lume singur l-a lăsat.
Ce nu le are pe toate?
Fructele simțirii lui,
Le-ar culege, dar nu poate.
Ori sunt crude, ori sunt seci,
Ori dă bruma peste suflet
Și când colo toate-s reci.
Sau când boala le lovește,
Tai și pierzi juma` din rod,
Și cealaltă jumătate o pierzi,
Regretând că ai fost nărod.
La asemeni circumstanțe,
Te închizi și tragi zăvor.
Amintirile de ieri sunt reci ca apa de izvor.
Un curent rece continuu, amintirile ce dor.
Al său sfânt perimetru,
De mândrie protejat,
Nimeni nu poate lovi întrânsul
"Sa fii demn” i-a spus mămuca,
Și în lume singur l-a lăsat.
joi, 5 septembrie 2013
Cand?
Când mă pierd în lacrimi și în gând,
Când îmi feresc privirea, și te întristez nevrând,
Când plec la somn, și mă trezesc a două zi,
Doar să te văd râzând,
Spune-mi că timpul va sta în loc. Dar când?
Când pașii plecării vor răbufni plângând,
Când în loc de singurul, va trebui să trec în rând,
Când va trebui să închid ochii,
Să nu te văd plecând,
Vei veni înapoi, nu? Dar când?
Când îmi feresc privirea, și te întristez nevrând,
Când plec la somn, și mă trezesc a două zi,
Doar să te văd râzând,
Spune-mi că timpul va sta în loc. Dar când?
Când pașii plecării vor răbufni plângând,
Când în loc de singurul, va trebui să trec în rând,
Când va trebui să închid ochii,
Să nu te văd plecând,
Vei veni înapoi, nu? Dar când?
miercuri, 4 septembrie 2013
Portret plastic
Acum două trei zile, din cuvinte
Am conturat portretul ei;
Din nonculori, cuvinte indiferente
Un contrast de fețe și piei.
Pe un panel de oase, a început beția;
Și astfel în două clipite, i-am descoperit sosia.
Dar, ca remarcă, am semnat în antet
"Iubito, prin ochii tăi, îți fac autoportret."
Ah, ce smintită arătare;
La cât sunt de pierdut, poate doar mi se pare,
Deși îmi cunosc adâncul, recunosc o întrupare.
Un soare in trup de fecioară, dar frumosul nu trebuie luat ca atare.
Orice capodoperă are minim două căi de interpretare,
Cât despre detalii, chiar sunt esențiale,
Spre marea mea mâhnire, le-am dat spre ignorare,
Ziua în care frumosul și sublimul au devenit banale.
Am conturat portretul ei;
Din nonculori, cuvinte indiferente
Un contrast de fețe și piei.
Pe un panel de oase, a început beția;
Și astfel în două clipite, i-am descoperit sosia.
Dar, ca remarcă, am semnat în antet
"Iubito, prin ochii tăi, îți fac autoportret."
Ah, ce smintită arătare;
La cât sunt de pierdut, poate doar mi se pare,
Deși îmi cunosc adâncul, recunosc o întrupare.
Un soare in trup de fecioară, dar frumosul nu trebuie luat ca atare.
Orice capodoperă are minim două căi de interpretare,
Cât despre detalii, chiar sunt esențiale,
Spre marea mea mâhnire, le-am dat spre ignorare,
Ziua în care frumosul și sublimul au devenit banale.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)