Ar fi penibil să te privesc cum pleci,
Cum te strecori printre pomii din grădină,
Să-ți rătăcească umbra pe poteci,
Și gândul ce mi l-ai dăruit tu mie.
Un semn pe coastă să-ți crestezi,
De aducere aminte;
O să te vindec masând cu pastă de frunze veștezi,
Și baie o să facem în cuvinte.
Iar în vremuri de restriștii,
Să te întreb de ce îmi zâmbești tristă,
În tocul ușii au mai rămas doar așchii,
Și în locul tău, o chitaristă.
Tu, vicleană creatură,
Devorator de fraged invizibil,
S-a terminat, s-a scurs ultima picătură,
Dar să te las să pleci, aș fi penibil.
miercuri, 20 noiembrie 2013
vineri, 15 noiembrie 2013
Un trist rapsod
Se simte negrul.
Atât mai am să-ți spun.
Sub chip de corb înaripat
Cuvintele mi le adun,
În astă vietate intruchipat' .
Se simte negrul.
Îl văd cum curge prin crevasă.
Cu rugi în cale înaintează învolburat,
El nu te vrea a mea mireasă,
Mă ține încordat.
Se simte negrul
Greu precum o cruce.
Mergând, privesc spre orizont,
E încă un demon la răscruce,
Încă un infanterist căzut pe front.
Atât mai am să-ți spun.
Sub chip de corb înaripat
Cuvintele mi le adun,
În astă vietate intruchipat' .
Se simte negrul.
Îl văd cum curge prin crevasă.
Cu rugi în cale înaintează învolburat,
El nu te vrea a mea mireasă,
Mă ține încordat.
Se simte negrul
Greu precum o cruce.
Mergând, privesc spre orizont,
E încă un demon la răscruce,
Încă un infanterist căzut pe front.
marți, 12 noiembrie 2013
Noi. Impulsuri cerebrale
Ți-ai dorit întotdeauna,
Să calci pe stele, să mângâi luna,
Să ții în palme inimi, una;
Eu să-ți spun că plec,
Iar tu să replici " E bună
gluma.";
Și atunci să înghit în sec,
Să mă întrebi ce e cu mine,
" Îmi lipsești ce-i drept
", să-ți mărturisesc,
Iar razele soarelui și fazele lunii,
să ne fie vecine.
Noi visăm puțin,
Cum o facem de fiecare dată.
Fructele simțirii le savurăm pe
deplin;
Să stăm în echilibru pe a destinului
roată,
Să încerce ploi și vânturi să ne dea
jos,
Dar să nu poată.
Să prindă ură puternicul Neptun,
Să-și trimită titanii,
Cununi de flori și vergele de alun,
Să ne veghieze anii.
duminică, 10 noiembrie 2013
Noi valsam
Fiind întrebat cui aparțin,
Am răspuns că la origini sunt ateu;
Dar m-a câștigat pe deplin,
La sortile destinului,
Reflexia în oglindă a ceea ce
reprezint eu.
Dar nu aș fi mare lucru,
- Mă reconsider și spun că-s
chiar mic -
Uneori fără tine, alteori fără
scrupul,
Deseori mă pierd în nimic.
Acum că am adus vorba la
tine,
Mi-aș dori să o iau înapoi,
De șolduri te apuc, să știi că mă
țin bine,
Un întreg, adică noi doi.
E din nou dimineață.
O nouă noapte pierdută dar cu
amintiri câștigate;
Ceva plutește-n aer și e multă.
O fi un vis, o fi o dorință , o fi
neputiinta,
Sau toate cele mai sus menționate
Dar de te-aș putea strânge în
brațe,
Ți-aș fi precum un scut
împotriva fricii,
Îmbrăcăminte prinsă cu capse,
O surpriză prevestită de indicii.
marți, 5 noiembrie 2013
Interferente in drumul spre infern
Un prizonier de categorie înaltă,
De departe cel mai stigmatizat,
A oprit să miroase-n a noastră haltă,
Parfum de crin alunecând pe spinare,
Ce ajută la cauterizat.
E rana ce nu o curăță focul,
Poate decât cel din infern,
Cu toate că înroșește locul,
Sub greutatea roților de tren.
E debaraua cu arhaic
Și încărcătură neo,
În inimă se cere trainic,
Iar în gândul meu:
"Nihil sine Deo."
De departe cel mai stigmatizat,
A oprit să miroase-n a noastră haltă,
Parfum de crin alunecând pe spinare,
Ce ajută la cauterizat.
E rana ce nu o curăță focul,
Poate decât cel din infern,
Cu toate că înroșește locul,
Sub greutatea roților de tren.
E debaraua cu arhaic
Și încărcătură neo,
În inimă se cere trainic,
Iar în gândul meu:
"Nihil sine Deo."
sâmbătă, 2 noiembrie 2013
Dorinta foii de hartie
Pe cât de vechi este copacul,
De atunci i-e chinuită soarta;
Speriată de Necuratul,
Copacul și-a trimis în lume nepoata.
Curată, pură, neatinsă,
Poți s-o îndrăgești, sau, eventual s-o asuprești;
Dorința foii este să fie scrisă,
Toate depind de omul care ești.
Nenumărate căi și felurite,
De alegi să o mâzgălești, o necinstești;
Dar de sunt bine mânuite
Cuvintele, vor mari omul care ești.
Dorința de sacrificiu, i-o citești pe buze;
O sfâșii , neatent tu greșești.
Doar nimeni și cu celelalte muze,
Povestindu-i despre ele, astfel o fericești.
De atunci i-e chinuită soarta;
Speriată de Necuratul,
Copacul și-a trimis în lume nepoata.
Curată, pură, neatinsă,
Poți s-o îndrăgești, sau, eventual s-o asuprești;
Dorința foii este să fie scrisă,
Toate depind de omul care ești.
Nenumărate căi și felurite,
De alegi să o mâzgălești, o necinstești;
Dar de sunt bine mânuite
Cuvintele, vor mari omul care ești.
Dorința de sacrificiu, i-o citești pe buze;
O sfâșii , neatent tu greșești.
Doar nimeni și cu celelalte muze,
Povestindu-i despre ele, astfel o fericești.
miercuri, 30 octombrie 2013
Voiajor
Să mă lași să plec.
Tu vezi, eu mă delas de lume,
Pe pietre-ntins visând la marea-n spume.
Se enervează; după furtună toate-i trec.
Se înalță pasărea în alb,
E un porumbel sau poate un cocorstarc,
Sunt nesigur, dar știu că iti trimit un gând,
Sunt gânduri negre, dar mascate-n alb.
Mii de pene dau năvală,
Când dormi , tu să le ai sub cap;
Trezește-te și vină până afară,
Sunt singur, dar două morminte sap.
În sfârșit sunt martor la a ta frică,
Acum te sperii de necunoscut,
Gândind la ipostază noastră idilică,
Ești oarbă, tu încă nu m-ai cunoscut.
Ne este eternitatea aproape,
Și poa' să pună rămășag,
Atâți, când mă atingi pe spate,
Căldura trunchiului de fag.
Tu vezi, eu mă delas de lume,
Pe pietre-ntins visând la marea-n spume.
Se enervează; după furtună toate-i trec.
Se înalță pasărea în alb,
E un porumbel sau poate un cocorstarc,
Sunt nesigur, dar știu că iti trimit un gând,
Sunt gânduri negre, dar mascate-n alb.
Mii de pene dau năvală,
Când dormi , tu să le ai sub cap;
Trezește-te și vină până afară,
Sunt singur, dar două morminte sap.
În sfârșit sunt martor la a ta frică,
Acum te sperii de necunoscut,
Gândind la ipostază noastră idilică,
Ești oarbă, tu încă nu m-ai cunoscut.
Ne este eternitatea aproape,
Și poa' să pună rămășag,
Atâți, când mă atingi pe spate,
Căldura trunchiului de fag.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)