Dintre toate cele bune,
Stările,
Numai una îi e pe plac,
Coana ploaie nu aprobă,
Decât pe cei ce simt, tac și fac.
Mână-n mână cu destinul,
E de-o vârstă cu etatea,
De o vreme ploaia
A început să simtă singurătatea.
De la atâta supărare,
Rece gheață s-a făcut;
Al sau domn o ține în așteptare,
Dar ciudat, să plângă e de neconceput.
"Unde-i omul, ce din mine
La tristețe își face sanctuar?
Unde plânge el acum?
Dar să taci, dacă nu ai habar.
Ce se întâmplă acum,
Mi se pare fără noimă,
În a lacrimilor desfătare,
Omul trist se confesa
Făcându-și norma.”
De la prea mult regret obosită,
Dânsa se afundă în somn;
O nouă zi irosită, pentru
Ploaia ce visa la om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu