Pagini

joi, 12 septembrie 2013

Sub castani

 Sub castani, toate lucrurile sunt reci.
 O mare de lacrimi curăță o mare de praf,
 Pe valuri, ți se cutremură pământul sub picioare,
 Și te inneci.
 
 Odată cu clipa, ca fulgerul tu treci,
 O frunză planează unduită de dor,
 Tu adaugi emoție, balansului înduioșător,
 Chiar și ea observă că tu pleci.
 
 Și te-ai oprit, având o mână pe umăr,
 Pe care tu nu o vedeai;
 Era mâna ce te-ar fi tras înapoi,
 Din nou, din nou, chiar dacă plecai.
 
 Fără să vrea castanul plângea
 Cu frunze, cu fructe,
 Durerea lui asupra-mi  se răsfrângea,
 Castanul murea.

luni, 9 septembrie 2013

Larmă printre frunze

 Câte țeluri are un om,
 Ce nu le are pe toate?
 Fructele simțirii lui,
 Le-ar culege, dar nu poate.
 Ori sunt crude, ori sunt seci,
 Ori dă bruma peste suflet
 Și când colo toate-s reci.
 Sau când boala le lovește,
 Tai și pierzi juma` din rod,
 Și cealaltă jumătate o pierzi,
 Regretând că ai fost nărod.
 La asemeni circumstanțe,
 Te închizi și tragi zăvor.
 Amintirile de ieri sunt reci ca apa de izvor.
 Un curent rece continuu, amintirile ce dor.
 Al său sfânt perimetru,
 De mândrie protejat,
 Nimeni nu poate lovi întrânsul
  "Sa fii demn” i-a spus mămuca,
 Și în lume singur l-a lăsat.
 

joi, 5 septembrie 2013

Cand?

 Când mă pierd în lacrimi și în gând,
 Când îmi feresc privirea, și te întristez nevrând,
 Când plec la somn, și mă trezesc a două zi,
 Doar să te văd râzând,
 Spune-mi că timpul va sta în loc. Dar când?
 Când pașii plecării vor răbufni plângând,
 Când în loc de singurul, va trebui să trec în rând,
 Când va trebui să închid ochii,
 Să nu te văd plecând,
 Vei veni înapoi, nu? Dar când?

miercuri, 4 septembrie 2013

Portret plastic

 Acum două trei zile, din cuvinte
 Am conturat portretul ei;
 Din nonculori, cuvinte indiferente
 Un contrast de fețe și piei.
 
 Pe un panel de oase, a început beția;
 Și astfel în două clipite, i-am descoperit sosia.
 Dar, ca remarcă, am semnat în antet
 "Iubito, prin ochii tăi, îți fac autoportret."
 
 Ah, ce smintită arătare;
 La cât sunt de pierdut, poate doar mi se pare,
 Deși îmi cunosc adâncul, recunosc o întrupare.
 Un soare in trup de fecioară, dar frumosul nu trebuie luat ca atare.
 
 Orice capodoperă are minim două căi de interpretare,
 Cât despre detalii, chiar sunt esențiale,
 Spre marea mea mâhnire, le-am dat spre ignorare,
 Ziua în care frumosul și sublimul au devenit banale.
 

duminică, 1 septembrie 2013

Ploaia ce visa la om

 Dintre toate cele bune,
 Stările,
 Numai una îi e pe plac,
 Coana ploaie nu aprobă,
 Decât pe cei ce simt, tac și fac.

 Mână-n mână cu destinul,
 E de-o vârstă cu etatea,
 De o vreme ploaia
 A început să simtă singurătatea.

 De la atâta supărare,
 Rece gheață s-a făcut;
 Al sau domn o ține în așteptare,
 Dar ciudat, să plângă e de neconceput.

 "Unde-i omul, ce din mine
 La tristețe își face sanctuar?
 Unde plânge el acum?
 Dar să taci, dacă nu ai habar.

 Ce se întâmplă acum,
 Mi se pare fără noimă,
 În a lacrimilor desfătare,
 Omul trist se confesa
 Făcându-și norma.”

 De la prea mult regret obosită,
 Dânsa se afundă în somn;
 O nouă zi irosită, pentru
 Ploaia ce visa la om.

vineri, 30 august 2013

Ziua in care copilul a tacut

 Un nou născut nu simte mare lucru,
 Doar ale lui nevoi de mic copil;
 Și arde-n el un foc teribil,
 Martor îți stă omul fără scrupul.

 Dimensiunea lui pare chinuitoare,
 Crunt e universul paralel;
 Căci el vorbește dinainte de a sta în picioare,
 Dar tu nu-l înțelegi, ești prea tembel.

 Și-ți spune cum ar vrea să crească,
 Sub al cuvintelor umbrar,
 El are un țel, nu trebuie să-l găsească,
 În lumea lui nu încape loc de dar.

 Prea trainic îi este avântul,
 Și mai mare estuarul,
 Pregătit să sară-n mare,
 Curaj nu-i, el pur și simplu are.

 Dar ca orice maică înlăcrimată,
 Și pe el durerea mi-l strânge;
 Ca pruncul ei nu va mai fi vreodată,
 În mâini destinul i se frânge.

 Cu sânge rece, maica sfâșiată,
 Regretă c-a născut;
 Chipul lui va fi pe frunza toată,
 Iar gândul ei, la ziua în care copilul a tăcut.

miercuri, 28 august 2013

Prin ochii tai

   
 Văd lavă , de lacrimi, 
 De mii de clipe inactivă, 
 Și te`aș ruga să te oprești, 
 Dar frică-mi e, că o să te răcești. 
   
 Încerc, să știi,dar nu`mi dau seama, 
 Ce ar trebui să înțeleg, 
 Fără să pricep sunt asemeni unui leș, 
 Ce ignoră bucuria, dar alege drama. 
   
 Și de-aș primi în vizită un duh, 
 Ce-și caută nefericiții, și mă găsește în văzduh, 
 Sperând să nu fie unul dintre cei răi, 
 I-aș cere pentru o zi, să văd prin ochii tăi. 
   
 Doar astfel ar putea să-mi fie dat spre a înțelege, 
 Ce simte al tău suflet, 
 Ce râvnește al tău trup, 
 Cum e când ți-ai dori pe cineva să te legene. 
   
 Și tare-aș vrea să se împlinească, 
 Ce sacrificiu trebuie făcut? 
 Aș căuta un duh pe dealuri și prin văi, 
 Căci mi-aș dori să văd cum sunt prin ochii tăi.