Când mă pierd în lacrimi și în gând,
Când îmi feresc privirea, și te întristez nevrând,
Când plec la somn, și mă trezesc a două zi,
Doar să te văd râzând,
Spune-mi că timpul va sta în loc. Dar când?
Când pașii plecării vor răbufni plângând,
Când în loc de singurul, va trebui să trec în rând,
Când va trebui să închid ochii,
Să nu te văd plecând,
Vei veni înapoi, nu? Dar când?
joi, 5 septembrie 2013
miercuri, 4 septembrie 2013
Portret plastic
Acum două trei zile, din cuvinte
Am conturat portretul ei;
Din nonculori, cuvinte indiferente
Un contrast de fețe și piei.
Pe un panel de oase, a început beția;
Și astfel în două clipite, i-am descoperit sosia.
Dar, ca remarcă, am semnat în antet
"Iubito, prin ochii tăi, îți fac autoportret."
Ah, ce smintită arătare;
La cât sunt de pierdut, poate doar mi se pare,
Deși îmi cunosc adâncul, recunosc o întrupare.
Un soare in trup de fecioară, dar frumosul nu trebuie luat ca atare.
Orice capodoperă are minim două căi de interpretare,
Cât despre detalii, chiar sunt esențiale,
Spre marea mea mâhnire, le-am dat spre ignorare,
Ziua în care frumosul și sublimul au devenit banale.
Am conturat portretul ei;
Din nonculori, cuvinte indiferente
Un contrast de fețe și piei.
Pe un panel de oase, a început beția;
Și astfel în două clipite, i-am descoperit sosia.
Dar, ca remarcă, am semnat în antet
"Iubito, prin ochii tăi, îți fac autoportret."
Ah, ce smintită arătare;
La cât sunt de pierdut, poate doar mi se pare,
Deși îmi cunosc adâncul, recunosc o întrupare.
Un soare in trup de fecioară, dar frumosul nu trebuie luat ca atare.
Orice capodoperă are minim două căi de interpretare,
Cât despre detalii, chiar sunt esențiale,
Spre marea mea mâhnire, le-am dat spre ignorare,
Ziua în care frumosul și sublimul au devenit banale.
duminică, 1 septembrie 2013
Ploaia ce visa la om
Dintre toate cele bune,
Stările,
Numai una îi e pe plac,
Coana ploaie nu aprobă,
Decât pe cei ce simt, tac și fac.
Mână-n mână cu destinul,
E de-o vârstă cu etatea,
De o vreme ploaia
A început să simtă singurătatea.
De la atâta supărare,
Rece gheață s-a făcut;
Al sau domn o ține în așteptare,
Dar ciudat, să plângă e de neconceput.
"Unde-i omul, ce din mine
La tristețe își face sanctuar?
Unde plânge el acum?
Dar să taci, dacă nu ai habar.
Ce se întâmplă acum,
Mi se pare fără noimă,
În a lacrimilor desfătare,
Omul trist se confesa
Făcându-și norma.”
De la prea mult regret obosită,
Dânsa se afundă în somn;
O nouă zi irosită, pentru
Ploaia ce visa la om.
Stările,
Numai una îi e pe plac,
Coana ploaie nu aprobă,
Decât pe cei ce simt, tac și fac.
Mână-n mână cu destinul,
E de-o vârstă cu etatea,
De o vreme ploaia
A început să simtă singurătatea.
De la atâta supărare,
Rece gheață s-a făcut;
Al sau domn o ține în așteptare,
Dar ciudat, să plângă e de neconceput.
"Unde-i omul, ce din mine
La tristețe își face sanctuar?
Unde plânge el acum?
Dar să taci, dacă nu ai habar.
Ce se întâmplă acum,
Mi se pare fără noimă,
În a lacrimilor desfătare,
Omul trist se confesa
Făcându-și norma.”
De la prea mult regret obosită,
Dânsa se afundă în somn;
O nouă zi irosită, pentru
Ploaia ce visa la om.
vineri, 30 august 2013
Ziua in care copilul a tacut
Un nou născut nu simte mare lucru,
Doar ale lui nevoi de mic copil;
Și arde-n el un foc teribil,
Martor îți stă omul fără scrupul.
Dimensiunea lui pare chinuitoare,
Crunt e universul paralel;
Căci el vorbește dinainte de a sta în picioare,
Dar tu nu-l înțelegi, ești prea tembel.
Și-ți spune cum ar vrea să crească,
Sub al cuvintelor umbrar,
El are un țel, nu trebuie să-l găsească,
În lumea lui nu încape loc de dar.
Prea trainic îi este avântul,
Și mai mare estuarul,
Pregătit să sară-n mare,
Curaj nu-i, el pur și simplu are.
Dar ca orice maică înlăcrimată,
Și pe el durerea mi-l strânge;
Ca pruncul ei nu va mai fi vreodată,
În mâini destinul i se frânge.
Cu sânge rece, maica sfâșiată,
Regretă c-a născut;
Chipul lui va fi pe frunza toată,
Iar gândul ei, la ziua în care copilul a tăcut.
Doar ale lui nevoi de mic copil;
Și arde-n el un foc teribil,
Martor îți stă omul fără scrupul.
Dimensiunea lui pare chinuitoare,
Crunt e universul paralel;
Căci el vorbește dinainte de a sta în picioare,
Dar tu nu-l înțelegi, ești prea tembel.
Și-ți spune cum ar vrea să crească,
Sub al cuvintelor umbrar,
El are un țel, nu trebuie să-l găsească,
În lumea lui nu încape loc de dar.
Prea trainic îi este avântul,
Și mai mare estuarul,
Pregătit să sară-n mare,
Curaj nu-i, el pur și simplu are.
Dar ca orice maică înlăcrimată,
Și pe el durerea mi-l strânge;
Ca pruncul ei nu va mai fi vreodată,
În mâini destinul i se frânge.
Cu sânge rece, maica sfâșiată,
Regretă c-a născut;
Chipul lui va fi pe frunza toată,
Iar gândul ei, la ziua în care copilul a tăcut.
miercuri, 28 august 2013
Prin ochii tai
Văd lavă , de lacrimi,
De mii de clipe inactivă,
Și te`aș ruga să te oprești,
Dar frică-mi e, că o să te răcești.
Încerc, să știi,dar nu`mi dau seama,
Ce ar trebui să înțeleg,
Fără să pricep sunt asemeni unui leș,
Ce ignoră bucuria, dar alege drama.
Și de-aș primi în vizită un duh,
Ce-și caută nefericiții, și mă găsește în văzduh,
Sperând să nu fie unul dintre cei răi,
I-aș cere pentru o zi, să văd prin ochii tăi.
Doar astfel ar putea să-mi fie dat spre a înțelege,
Ce simte al tău suflet,
Ce râvnește al tău trup,
Cum e când ți-ai dori pe cineva să te legene.
Și tare-aș vrea să se împlinească,
Ce sacrificiu trebuie făcut?
Aș căuta un duh pe dealuri și prin văi,
Căci mi-aș dori să văd cum sunt prin ochii tăi.
luni, 26 august 2013
Si vreau mai mult
Se aude un zumzet.
Acorduri de chitară zgomotoasă mint cu privire la prezent.
În jur e liniște,
Nepăsare - un desfrâu latent.
Câteva făpturi cu dorințe nu resimt frigul,
Un strop de ploaie le calmează,
Nu a fost nici primul, nu va fi nici ultimul,
Dar când ești singur, numărul contează.
Frumosul inhibă pornirile,
Nu pot să trădez ceea ce simt,
Să spun că nimic - mă fac vinovat,
Ar însemna să te mint.
Dar norii mă apasă;
Măcar de-ar fi singurii,
Un zgomot insistă,
Nebunia-și culege laurii.
Și cred c-ai vrea să mă întorc și să plec,
Să te întorci ar însemna să te aștept;
Și cred că ai vrea să dai ce-ai în piept,
La unison deplangem al inimii răsunet.
Acorduri de chitară zgomotoasă mint cu privire la prezent.
În jur e liniște,
Nepăsare - un desfrâu latent.
Câteva făpturi cu dorințe nu resimt frigul,
Un strop de ploaie le calmează,
Nu a fost nici primul, nu va fi nici ultimul,
Dar când ești singur, numărul contează.
Frumosul inhibă pornirile,
Nu pot să trădez ceea ce simt,
Să spun că nimic - mă fac vinovat,
Ar însemna să te mint.
Dar norii mă apasă;
Măcar de-ar fi singurii,
Un zgomot insistă,
Nebunia-și culege laurii.
Și cred c-ai vrea să mă întorc și să plec,
Să te întorci ar însemna să te aștept;
Și cred că ai vrea să dai ce-ai în piept,
La unison deplangem al inimii răsunet.
vineri, 23 august 2013
Toamna incălecată
Încet, încet, se lasă toamna,
De după stânci, de după munți,
Și au văzut chiar și cei mulți,
Nevolnici fiind, cum îi învăluie doamna.
Și îi surprinde asigurat,
Cu vorba-n vânt pe la răscruce,
Se face frig când s-a înnoptat,
Durere omul oare câtă poate duce?
Doar un fior îi pricepe dogma,
Ce vrea să zică nimeni nu înțelege,
Nu suntem frați, deși trăim pe lângă Rodna,
Nu e nimic care să ne lege.
Nici sângele, nici asemănarea-n simțuri,
Nu poate sparge al rațiunii voal.
Suntem străini, doar un netot poate să nege,
Doar o meduză ce se poartă-n val.
Acel scut de apărare,
Efect cumplit al abandonării,
Nepăsare, delăsare,
Moment critic, inima spune stop mișcării.
Nu poți alunga toamna,
Deși mulți cred, se pare,
Toamna nu ține de vreme,
Doamna e o stare.
De după stânci, de după munți,
Și au văzut chiar și cei mulți,
Nevolnici fiind, cum îi învăluie doamna.
Și îi surprinde asigurat,
Cu vorba-n vânt pe la răscruce,
Se face frig când s-a înnoptat,
Durere omul oare câtă poate duce?
Doar un fior îi pricepe dogma,
Ce vrea să zică nimeni nu înțelege,
Nu suntem frați, deși trăim pe lângă Rodna,
Nu e nimic care să ne lege.
Nici sângele, nici asemănarea-n simțuri,
Nu poate sparge al rațiunii voal.
Suntem străini, doar un netot poate să nege,
Doar o meduză ce se poartă-n val.
Acel scut de apărare,
Efect cumplit al abandonării,
Nepăsare, delăsare,
Moment critic, inima spune stop mișcării.
Nu poți alunga toamna,
Deși mulți cred, se pare,
Toamna nu ține de vreme,
Doamna e o stare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)